Recenzie de carte: București, de Paul Morand

bucuresti-paul-morandAm descoperit cu adevărat Bucureștiul relativ recent, iar Bucureștiul literar, încă și mai de curând. Drept este că, dincolo de numeroasele fațete în care a fost ilustrat în scrieri de-a lungul timpului – am regăsit cotloanele acestui oraș, puternic interiorizat și liricizat, în poemele lui Cărtărescu, spre exemplu -, m-am îndreptat cu precădere spre interbelic, în Bucureștiul în care, așa cum spune Ioana Pârvulescu în cartea-i ce tratează acest subiect, s-a întâmplat totul.

Paul Morand a fost una dintre figurile emblematice ale lumii literare (și nu numai) franceze din prima jumătate a secolului XX. Căsătorit cu prințesa româncă de origine greacă Elena Chrissoveloni Șuțu, va publica în 1935, la editura Plon, volumul Bucarest, o cronică extravagantă asupra capitalei și istoriei țării noastre, împânzită cu tușe adesea ironice și dublată de o viziune certă de estet. Bucureștiul lui Morand este, spre deosebire de Întoarcerea… scrisă de Ioana Pârvulescu, o veritabilă operă literară, suprapusă, e drept, peste munca asiduă de documentare ce răzbate dintre paginile volumului de față. Interesant este că după ce realizează o scurtă trecere în revistă a evenimentelor capitale ce au trasat harta zbuciumată a istoriei românilor (prima parte a cărții, intitulată Panoramă istorică), menită să familiarizeze și cititorii străini cu țara noastră, Morand abandonează, în general, aspectele ce țin de cursul trecerii timpului. Francezul arată, în primul rand, un interes deosebit românilor ca națiune. Mai apoi, acesta pare să eludeze pe cât posibil datele de tip obiectiv, în favoarea contemplării, a observării bucureșteanului tipic și a construirii, pe baza structurii sale interioare adesea haotice, a unor adevărate personaje, tipuri caracteriale (Album pitoresc).

Scriitorul evită să cadă în capcana întinsă oricărui călător (fie el și experimentat, prin intermediul voiajurilor diplomatice din Thailanda ori New York) încă neinițiat în tainele Bucureștiului, aceea de a aborda, în principal, doar clișeele epocii și ale orașului. De fapt, acesta ocolește, aș spune cu încăpățânare, obiectivele turistice atestate și pledează în favoarea umanului, a unei experiențe personale și spirituale (vezi locașurile de cult); doar că, la el, omul nu este conturat în individualitatea sa, ci asemeni unei grupe anonime ce facilitează reliefarea unei personalități colective. Pentru Morand, Calea Victoriei este „ulița mare a satului„, iar Ateneul, „panteon al frumuseții, de o urâțenie indigestă„. Deloc vrăjit inițial de amestecul uluitor, copleșitor aproape, de vechi și de nou propus de capitala noastră în perioada interbelică – probabil anii de maxim avânt pe care i-a cunoscut România -, Morand își păstrează luciditatea remarcată și de Philippe Sollers: „Progrese rapide, aproape prea rapide, vor transforma orașul printr-o occidentalizare totală ce șterge rând pe rând aspectele pitorești…

În fața clădirilor „zgârie-nori” care, „dacă ar dispărea, nu i-ar lăsa niciun regret„, ori a blocurilor de apartamente „de-a dreptul hidoase„, diplomatul francez preferă, într-adevăr, pitorescul. A consacrat în jur de o pagină prezentării Căii Victoriei, dar s-a pierdut în mahalaua bucureșteană, studiind cu ochi curioși orientalii săi locuitori, considerați drept o apariție exotică (dar binevenită) în cadrul unui oraș, zice-se, aflat la poarta Occidentului. De fapt, Morand caută insistent elementele de unicitate, care transformă Bucureștiul într-un oraș inconfundabil; el observă, aproape siderat, cum clădiri cu zeci de etaje și vile de la Șosea se topesc în grădina unor case părăginite, se rătăcește în vacarmul haotic de pe Lipscani și vorbește, cu multă înflăcărare, despre Capșa, locul propice pentru a pândi conduita de zi cu zi a bucureșteanului: „Capitala Bucureștiului e Capșa… inima orașului, topografic și moral. Capșa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, oraș al bârfei.

În definitiv, și Morand va cădea până la urmă pradă șarmului sui-generis bucureștean, atmosferei sale tumultuoase, de multe ori frivolă (aspect taxat, evident…), fără însă ca privirea sa exigentă să aibă câtuși de puțin de suferit. Totuși, îngăduința nu lipsește și se pare că francezul ne plasează deseori, ca nație, cu bune și cu rele, în fața conaționalilor săi. Pentru el, Bucureștiul (la care se adaugă scurte plimbări la Sinaia ori Balcic, specifice vremurilor și condiției sale sociale și profesionale) rămâne un spectacol, la început nebănuit, căruia i se va dedica mai apoi cu toată ființa.

Cu toate acestea, dincolo de forța poetică a descrierilor, de sugestivitatea imaginilor – Morand este, înainte de toate, scriitor -, cartea are și o importantă funcție didactică, putând fi, așa cum a fost în cazul meu, o plăcută introducere în Bucureștiul din orice vremuri. Este de apreciat că, deși multe dintre aspectele de odinioară s-au schimbat, anumite elemente esențiale, care se iveau, ca și acum, în mintea oricui se gândea la acest oraș, s-au menținut. Așa cum încheie diplomatul cartea, firea umană ar putea să fie, pesemne, printre ele (?): „Capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei.

Sursă fotografie: librariabucuresti.com

Reclame

La Bucureşti

Am dat o fugă weekend-ul acesta la Bucureşti. Cu excepţia câtorva ocazii în care am tranzitat oraşul (drumul spre aeroport etc), nu mai fusesem acolo de ceva ani buni. Pe de-o parte, am fost surprins să regăsesc un Bucureşti (mai) verde, cu aer respirabil şi parcuri împânzite de lalele – o bucurie vizuală -, iar pe de alta, o capitală care se apropie încet, încet, de Occident, un oraş viu şi divers ce mi-a amintit, în sfârşit, de Paris. Sunt convins că, aşa cum îmi zicea un taximetrist, mai sunt multe de făcut. Poate a fost vremea bună „de vină”, sau faptul că m-am aflat în compania persoanelor potrivite, din categoria acelora care, oriunde te-ai afla, ştiu să îţi arate faţa frumoasă a lucrurilor. Oricum, important e că Bucureştiul, per ansamblu, mi-a plăcut.

DSC_0510_zpskmaixwrsNu am ratat prilejul să văd cu ochii mei vestitul Cărtureşti Carusel. Sincer să fiu, nu ştiu exact ce speram să găsesc mai deosebit în librăria din Centrul Vechi dar, în orice caz, aşteptările nu mi-au fost întrecute. Este clar că, în primul rând, Caruselul este o afacere, un obiectiv turistic, mai degrabă decât o librărie proprement dite. Nu vă obosesc cu detalii tehnice, ştiu că acestea s-au vehiculat deseori în ultimul timp pe Facebook şi nu numai. Totuşi, pentru un pasionat serios de literatură, noua librărie va părea cu siguranţă incompletă – beletristica, spre exemplu, ocupă numai jumătate de etaj (evident, un spaţiu insuficient), iar aranjamentul cărţilor este realizat alfabetic, în funcţie de numele autorului, ceea ce poate cauza confuzii sau o aparenţă de haos. Am nimerit la Carusel într-o zi, cred, nu foarte aglomerată, dar m-am simţit chiar şi aşa înconjurat din toate părţile, îmbulzit şi presat, atmosferă ce contrastează cu ideea de tihnă şi intimitate specifică unei librării clasice. Există, totuşi, şi părţi bune (menţionate, pare-mi-se, cel puţin în câteva articole din Dilema Veche; posibil să greşesc, însă ele vin, oricum, de la sine, iar simplul fapt de a le repeta nu este fără rost): dacă Caruselul nu se adresează, în principiu, lectorilor avizaţi, „devoratorilor” de volume, asta nu înseamnă că nu deţine o binevenită (şi necesară) funcţie de „ademenire” a cititorilor de ocazie. Cartea nu mai are, la Carusel, doar calitatea informativă, ci este prezentată într-o manieră prietenoasă drept un obiect de artă situat într-un fel de templu ce i se dedică. Probabil acesta este şi motivul pentru care s-a preferat astfel aranjarea cărţilor, neţinându-se cont de editură sau colecţie şi refuzându-se, de fapt, monotonia. Cărtureştiul din Centrul Vechi este, în definitiv, un spectacol vizual. Renovarea clădirii şi transformarea ei într-o librărie de-a dreptul impunătoare reprezintă, deci, un lucru lăudabil. În acest fel, vizitatorii din orice ţară (de altfel, secţiunea de limbă engleză este bine pusă la punct; mai slab dotată este cea de franceză, dar trecem cu vederea 😀 ) vor putea pleca de acolo cu o carte sau un CD cu muzică bună, iar totul va fi spontan, firesc. Poate aşa se va relansa şi în România cultura cărţii. Chiar dacă nu, tentativa rămâne la fel de reuşită.

DSC_0564_zpsloqkc9dt

DSC_0558_zps72a2dsng (1)

DSC_0560_zpsffmdlgi5

DSC_0611_zps51imdzk9Am încheiat ziua cu o plimbare pe Calea Victoriei, sincronizată perfect cu ultima seară a festivalului internaţional al luminilor Spotlight. A fost o chestiune de şansă de care mă bucur că am putut profita. Cu toate că, după ce spectacolul de lumini de pe faţada Teatrului Odeon, la care asistasem nemişcat alături de sute de oameni, s-a terminat, şi în momentul reluării plimbării m-am trezit sufocat de-a dreptul de aglomeraţia excesivă, seara a fost de excepţie. Am văzut, astfel, faţa occidentală a Bucureştiului, cea în care maşinile lasă loc bicicletelor (à-propos, s-a construit şi o pistă faină destintă bicicliştilor de-a lungul Căii Victoriei şi probabil că vor mai urma şi altele) şi pietonilor, iar totul este scufundat într-o aură luminoasă electrizantă, acompaniată de muzică de calitate. Faţadele unor clădiri-simbol precum Cercul Militar Naţional sau Muzeul de Istorie au fost iluminate special şi, într-adevăr, Calea Victoriei a apărut „într-o cu totul altă lumină”. Am simţit că puteam fi aproape oriunde în seara aceea, că nu mai conta dacă oraşul se numea Londra, Paris sau Tokyo. Însă a fost Bucureşti, iar feelingul că lucrurile sunt pe drumul cel bun mi s-a părut extraordinar.

DSC_0618_zpsykfbbngy

DSC_0572_zpsaikvu5yr

DSC_0597_zps00sal9ak

DSC_0593_zpss9vvfayq

DSC_0586_zpsmamj7hwh

DSC_0569_zpsz4cwxvir

După Paşte

Mare mi-a fost surprinderea când m-am trezit cuprins de o aură uşoară de nostalgie inexplicabilă, în timpul scurtei excursii cu bicicleta de ieri. Pe măsură ce traversam acele locuri, începeam să mă simt ca atunci când, adult fiind, priveşti o fotografie din copilărie şi realizezi cu tristeţe că anii s-au scurs, sau când, iarna, sub pătură, gândul ţi se îndreaptă inevitabil spre o pajişte înverzită, scufundată în raze. Mi-a luat ceva timp să descopăr cauza acestei trăiri, iar mica mea „revelaţie” m-a izbit cu putere. Bicicletele, copacii aşezaţi în linie ca la o debarcare, cum zicea Nichita, verdele copleşitor şi apa care ne înconjura din toate părţile: totul semăna cu o copie autohtonă, cât se poate de vie, a plimbării prin grădinile de la Versailles făcută acum câteva luni. Totul părea desprins din acele locuri, iar amintirea suprapusă noii experienţe mi-a oferit, în sfârşit, iluzia evadării.

11066113_1649173481978963_1592488042_o

11089099_1649173515312293_2041455383_o

11126991_1649173511978960_735371023_o

11148257_1649173521978959_131738954_o

11153410_1649173528645625_1480628918_o

11163551_1649173525312292_180720808_o

Pe malul mării

„Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea.”, a spus Charles Baudelaire. Câtă dreptate avea! Şi, chiar dacă am cam îngheţat pe faleza Cazinoului, m-am bucurat că am putut revedea marea. Aproape că îi uitasem culoarea în zile precum cea de azi. :))

DSC_0056_zps89128a9fDSC_0048_zps522ffcd4

DSC_0061_zps72e3f312

DSC_0023_zpsd7b847bc

DSC_0030_zps628494c6

DSC_0071_zps254529e9

Delta Dunării – Ultimul paradis al României

La finalul verii, în Tulcea se numără festivalurile. Anul acesta au fost mai multe, mai frumoase şi – foarte important – mult mai atente cu natura, cu oamenii şi tradiţiile lor ca oricând. Printre ele se pot remarca Pelicam – Festival de film despre mediu şi oameni sau, deja devenit simbolul oraşului, festivalul Peştişorul de Aur, ajuns la a XXII-a ediţie, eveniment ce îşi propune să conecteze popoarele din partea sud-estică a Europei, tocmai prin formele de folclor specifice, existente acolo de sute de ani. Vara se încheie cu a patra ediţie a ROWmania Fest – Festivalul Internaţional al Bărcilor cu Vâsle, realizat cu sprijinul Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23. Festivalul doreşte, de fapt, să atragă atenţia asupra faptului că Delta Dunării, colţul paradisiac de natură al României, este un obiectiv turistic ce trebuie promovat, prin campanii armonizate cu patrimoniul natural cu adevărat deosebit, cu tradiţiile şi oamenii locului şi, totodată, cu încurajarea ecoturismului, ca activitate ce permite o fidelă observare a faunei şi florei tocmai prin conservarea şi protejarea lor.

1) Natura – Ultimul refugiu

DSC_0406Tulcea este un oraş frumos. Nu neapărat datorită stilului arhitectonic ori a abundenţei obiectivelor turistice, cât mai ales datorită faptului că este localitatea aflată la poarta Deltei. Este ultima frontieră înainte de a te lansa într-o călătorie capabilă să schimbe mentalităţi, să deschidă orizonturi şi să producă arzătoarea dorinţă de a reveni. Delta Dunării este parte compozantă a paradoxului ce învăluie Dobrogea, poate cea mai inedită regiune a României. Este locul în care întâlnim cele mai vechi formaţiuni montane ale Europei – Munţii Măcinului, dar şi cea mai tânără suprafaţă, chiar Delta, aflată încă în curs de formare, cu terenuri care se înnoiesc mereu şi mereu, într-un circuit continuu. Aşadar, Delta Dunării va fi, întotdeauna, diferită, ascunsă, intimă, având puterea să îl surprindă chiar şi pe cel mai experimentat călător. Senzaţia de încetare a curgerii timpului, de reîntoarcere la origini, pe care primele dovezi ale creştinismului le-au lăsat pe teritoriul României este completată de frumuseţea naturii sălbatice, în forma ei primară, neinvadată. Între braţele Chilia, Sulina şi Sfântu – Gheorghe, prin labirintul exotic format din stuf, canale, lacuri, papură ori bancuri de nisip, putem admira în tihnă specii distincte de peşti, de păsări rare şi o mulţime de varietăţi de arbori, arbuşti şi plante. Găsim aici colonii unice de pelicani şi chiar de sturioni, peştii care produc preţiosul caviar. Delta este paradisul plantelor şi al animalelor dar, de asemenea, şi al insectelor, care pot deveni uneori supărătoare. Pentru a descoperi această parte incomparabilă cu niciun teritoriu al lumii, în linişte profundă, în armonie cu natura, este nevoie de timp. Să te plimbi într-o lotcă pe canale ferite de haosul oraşelor, pe sub sălcii, acompaniat de glasul păsărilor, poate fi cea mai plăcută experienţă.

DSC_0437

2) Omul sfinţeşte locul

DSC_0209_zps6d83e9ba

Însă poate cea mai importantă bogăţie a acestei zone este reprezentată chiar de locuitorii săi, un melanj de etnii care s-au stabilit în lungul Dunării – artera hidrografică ce a permis realizarea unei comuniuni între om şi natură, visată dintotdeauna. Departe de agitaţia urbană, în perfectă armonie, trăiesc, pe cele câteva petice de pământ ale Deltei, români, dar şi lipoveni, ucrainieni, turci ori greci. Ei au ales să rămână într-unul dintre cele mai pitoreşti, mai naturale şi unice medii, o zonă pe care au modelat-o în „căminul” lor. Probabil că tocmai această cvasi – izolare şi dorinţă (poate chiar necesitate) de a trăi în comuniune cu numeroase popoare, dar şi cu natura intactă, neschimbată de sute de ani, i-a transformat în nişte oameni calzi, primitori, persoane care ştiu să spună poveşti. Liantul lor este oraşul Sulina, nod comercial important în trecut, acum una din cele mai expresive aşezări pescăreşti, care a primit sub oblăduirea ei o comunitate mozaică, încă activă. O călătorie în Delta Dunării este incompletă fără a gusta din gastronomia tradiţională, bazată, evident, pe preparate din peşte. Cu personalităţi marcante născute în regiune (scriitorul Jean Bart în Sulina sau multiplul medaliat olimpic Ivan Patzaichin la Mila 23), oamenii deltei au cu ce se mândri. Iar poveştile pescăreşti (înflorite şi înfloritoare totodată, ca nişte legende) stârnesc admiraţia oricui.

3) Ecoturismul, o formă de cunoaştere prietenoasă cu mediul

IMG_4105Din păcate nu foarte cunoscut şi exploatat la noi în ţară, ecoturismul, ca formă de turism, de cunoaştere şi de apreciere a naturii tocmai prin ocrotirea ei, cu caracter educativ, este o activitate des întâlnită de-a lungul Dunării. Fluviul reuşeşte, pe de-o parte, să ofere condiţiile de trai propice dezvoltării şi conservării unei comunităţi omogene la noi în ţară şi, pe de altă parte, să conecteze toate ţările învecinate bazinului său hidrografic. Există un drum al Dunării, ce porneşte chiar de la izvoare, din Munţii Pădurea Neagră (Ştiaţi că, în limba turcă, „Caraorman” înseamnă „Pădurea Neagră”? Frumoasă coincidenţă, nu?), care oferă peisaje spectaculoase prin intermediul plimbărilor cu bicicleta. Ecoturismul este singura formă de turism (lent) care permite reîntoarcerea la natură, care conferă chiar posibilitatea intergrării în comunităţile Deltei. Cei ce aleg să practice această activitate au şansa să observe fauna şi flora în stadiul lor primordial, să înţeleagă, să cunoască. Ambasadorul ecoturismului românesc, Ivan Patzachin, are o iniţiativă laudabilă, prea rar regăsită în România: aceea de a promova Delta Dunării, prin intermediul canotcii, la toate festivalurile de profil. Anul acesta, a avut o importantă contribuţie la „Donaufest”, în Ulm, prin donaţia unei astfel de bărci specific româneşti primarilor de acolo.

Rowmania este un festival frumos, înt-un oraş frumos. Cu un program atractiv – întrecerea bărcilor pe Lacul Ciuperca, parada cailor, concerte Rock’n’Row, printre care, invitate sunt şi trupele „Celelalte Cuvinte” sau „Robin and The Backstabbers” -, evenimentul nu trebuie, sub nicio formă, ratat. Doar aşa putem conştientiza importanţa uriaşă pe care o are Delta pentru Romania, paradisul de la picioarele noastre. Toate detaliile pot fi găsite aici: https://www.facebook.com/RowmaniaPatzaichin

DSC_0572

De altfel, exploratorul Jacques-Yves Cousteau afirma: „Este o minune faptul că Delta Dunării a reuşit să supravieţuiască în faţa imensei presiuni a poluării, păstrându-şi în mod eroic frumuseţea şi biodiversitatea.”

Sainte Chapelle

DSC_1816Înainte de a începe să mă documentez despre Paris, nu cunoşteam prea multe despre bisericile oraşului, în afară, bineînţeles, de catedrala Notre Dame. Dar asta până să citesc un articol postat pe acest site, cu privire la Sainte Chapelle, biserică aflată chiar pe aceeaşi insulă cu Notre Dame de Paris. Cred că, din toată excursia, rămâne obiectivul meu turistic preferat. Vitraliile interiorului sunt de o frumuseţe răvăşitoare, iar lumina filtrată este de-a dreptul splendidă. Cu două etaje, ambele cu câte ceva deosebit de arătat, Sainte Chapelle a fost cea mai placută surpriză a săptămânii. Mi-a demonstrat că în Paris există numeroase locuri frumoase, dincolo de foarte globalizatele sale simboluri.

DSC_1853

DSC_1821

[FR] Avant de lire un article écrit sur un blog de voyages, je ne savais guère des eglises de Paris. Puis, j’ai découvert Sainte Chapelle, située près de Notre Dame, sa beaucoup plus connue „soeur”. Toutefois, Sainte Chapelle est plus interessante. Ses murs sont pleinement couverts des vitraux d’une beauté ravissante. La lumière est vraiment splendide et toute l’expérience se transforme en un beau souvenir, puisque, pour moi au moins, cette visite a été une surprise. Cela m’a démontré que Paris a beaucoup d’attractions touristiques qui ne sont pas si fameuses, contrairement aux symboles déjà globalisés, mais qui restent, quand même, capables de donner des impressions uniques, qu’on gardera longtemps.

DSC_1843

DSC_1836

Best experience: Versailles à vélò

DSC_0586Pentru oricine ajunge în Franţa, Castelul de la Versailles este un obiectiv turistic important de „bifat”. Am repetat şi eu traseul celor din „Midnight in Paris” (film pe care mi-am propus să îl mai vizionez încă o dată, probabil a patra oară 😀 ) şi, tot ca ei, dacă mai ţin bine minte, am vizitat doar grădinile complexului. Coada pentru clădirea propriu – zisă era kilometrică, astfel că am decis că pentru o primă excursie, aşteptarea nu ar merita pe deplin. Şi nu am fost deloc dezamăgit. Grădinile sunt de o frumuseţe încântătoare, labirinitice, impunătoare. Însă experienţa a devenit cu adevarat completă în momentul în care am decis să închiriem biciclete, ceea ce ne-a facilitat accesul pe întregul domeniu, pe alei străjuite de peisaje fantastice. A fost una dintre cele mai plăcute plimbări pe bicicletă pe care le-am avut – liniştită şi liniştitoare deopotrivă, mi-a permis să contemplu în tihnă frumuseţea unor locuri în care au trăit personalităţi marcante ale istoriei, precum Marie Antoinette. În faţa măreţiei naturii, totul a fost şi mai solemn. A fost ca o încoronare a unei săptămâni ce mi-a deschis orizonturi. 🙂

DSC_0602

DSC_0617

DSC_0623

DSC_0601[FR] Je n’ai pas réussi à visiter les chambres du Château de Versailles, mais cela ne m’a pas empêché d’avoir une expérience tout-à-fait inoubliable pendant ma courte excursion. J’ai décidé que je ne pouvais pas rester loin de ma passion, la bicyclette, alors j’ai loué un vélò pour me promener dans les jardins d’une beauté accablante. Le résultat a été une rendonnée qui m’a apporté beaucoup de joie. La nature et l’homme ont crée un lieu vraiment spécial, qui m’a permis de sourire, d’être, enfin, seul avec mes pensées, en quietude totale. Au bord du lac, tout a été magique. J’y suis resté, entouré des paysages uniques. C’était l’endroit où, il y a beaucoup d’années, Marie Antoinette ou les rois de la France se promenaient aussi. J’étais, moi-même, le roi de cette expérience de rêve, un rêve devenu réalité.

DSC_0609

DSC_0624

DSC_0603

DSC_0607