Chronique de livre: La jalousie, d’Alain Robbe-Grillet

la-jalousieUn homme veille attentivement sur sa femme lors de quelques après-midi dans une colonie bananière. Mené par un sentiment obsédant de jalousie, il n’a ni corps ni autre forme de concrétude, hormis sa voix interne qui le guide et lui permet d’observer insidieusement, point d’intervenir d’une manière évidente dans l’action. Par quelques menus incidents tels l’écrasement d’un mille-pattes qui laisse une tache indélébile sur le mur, la position des couverts, la lecture d’un roman dont l’action se passe en Afrique, Alain Robbe-Grillet tisse un récit hyper-lucide imprégné de suggestions fortes, gouverné par la maîtrise absolue du style et par l’apparition de la passion pure qui se développe dans un cadre minutieusement décrit mais pour le reste totalement impersonnel.

À part l’ombre lisse du narrateur, il y a sa femme, nommée tout simplement A…, l’autre pilier de l’action, le déclencheur proprement-dit du processus troublant de conscience qui tourmente son mari inquiet et impuissant (trait d’autant plus accentué par l’absence de toute sorte de présence physique de sa part). En créant une atmosphère agréable pour Franck, un voisin qui choisit de s’accoutumer en tant que hôte de A… et de son époux, sans pour autant être accompagné par sa femme et son enfant malades, et ne trouvant rien à se reprocher de ce point de vue, elle éveille en son partenaire de vie un état périlleux dont le dénouement reste inconnu. Il semble que, à l’aide d’une méthode de surveillance complètement inoffensive, rien ne puisse arriver parce que, de toute façon, le mari se limite à des constatations, la plupart d’entre elles concernant le milieu extérieur et, de temps en temps, aiguës et mordantes comme des flèches, détaillant une conduite suspecte des deux potentiels amants. Le suspens est omniprésent, la haine du narrateur paraît savamment couvée, le lecteur demeure sur le qui-vive tout le long de ce roman qui le pousse à bout, en suscitant de plus belle sa curiosité. Avec ce livre, Robbe-Grillet tourne en boucle, détaillant obstinément les mêmes événements perçus de différentes perspectives, qui conduisent le protagoniste à tirer des conclusions que personne ne peut attester, ni infirmer. Voilà pourquoi il essaie de se justifier, par l’aiguisement de ses sens, en décrivant d’une minutie maladive l’extérieur – les plantations des bananiers, dotées par de nombreuses descriptions techniques, le déroulement d’un trajet vers le port, le fonctionnement d’un camion, etc. Pour imprimer, tant bien que mal, cette même précision des états d’âme, soit qu’on parle de son propre âme rongée par la crainte perpétuelle, soit de celle de son épouse, plus libre et solaire.

Dans cette maison nimbée du calme spécifique de la campagne, seul le mari est troublé au plus haut degré. Du reste règne une sorte de quiétude et de naturel désarmants, qui font que toute interaction entre les deux autres soit paisible et doublée par la certitude. Extrêmement habile est la manière dont l’auteur utilise le mot « jalousie » pour exprimer et le sentiment tenaillant, et le contrevent qui filtre la lumière et crée ainsi la perspective : « Symétriques de celles de la chambre, les trois fenêtres ont à cette heure-ci leurs jalousies baissés plus qu’à moitié. Le bureau est ainsi plongé dans un jour diffus qui enlève aux choses tout leur relief ». Et c’est là que réside la clé de perception de cet univers qui, sous l‘auréole béate, baigné dans la lumière crue des après-midi, pourrait s’embraser à tout moment. Le narrateur paraît à même de contenir ses vagues d’ire, mais on déniche, derrière ses remarques ironiques et caustiques, la fureur qui l’angoisse et qui pourrait en définitive construire des spectacles néroniens. Franck est un ennemi bel et bien installé dans son univers domestique, le forçant de gérer une situation délicate. L’ajournement insupportable du retour de ces deux personnages – Franck et A… -, suite à une excursion au port (ayant comme but des achats fictifs, paraît-il) lui cause des maux de tête. Pourtant, sous une apparence de maîtrise de soi, la vision devient de plus en plus déformée, la discordance entre le monde extérieur des plantations, des ponts, des camions et des boys reste de plus en plus floue et seules les réactions, même les plus insignifiantes, répétées en boucle dans la mémoire et imprimées à jamais sur la paroi de l’âme mortifiée commencent à compter. La lumière filtre non seulement le jour en créant la perspective et les ombres, mais aussi les souvenirs. Aussi de tels menus événements prennent-ils une signification capitale : car ils incarnent des souvenirs liés par un cordon effilé à l’extérieur.

Dévastateur par son acuité, le roman d’Alain Robbe-Grillet redéfinit l’acception du sentiment dissimulé, de la sensation pure qui ne laisse plus de place pour le concret, de la passion qui ronge et distord l’univers jusqu’à ce que le narrateur réitère halluciné les mêmes incidents sans s’en apercevoir, tout en modifiant leur contenu de surface. Le dérèglement et la lucidité accrue sont soulignés par l’absence corporelle qui rend tout confus. Derrière les jalousies se cache un esprit troublant mais subtil, dont la finesse de détail ne saurait éluder, en fin de compte, celle de l’esprit clôturé dans la censure de conduite. Ce livre prend la forme d’un véritable plaisir, loin pourtant de l’innocence. Tiré malgré lui dans le récit, le lecteur deviendra vite le témoigne d’un cercle vicieux d’où il sera impossible de s’en sortir inchangé.

Photo: blogs.lexpress.fr

Reclame

Recenzie de carte: Le Sermon sur la chute de Rome, de Jérôme Ferrari

Le sermon sur la chute de rome jérôme ferrari poche babel Ecourile predicii rostite de Sfântul Augustin în urma căderii Romei constituie fundalul monumental și decăzut deopotrivă ce bântuie și irigă inconștient mentalitatea colectivă a unor sateni din inima Corsicii de secol XX. Satul respectiv, nenumit tocmai pentru a alimenta caracterul de generalitate, retrasează destinul sempitern al cetății imperiului care în anul 410 s-a confruntat cu finalul (și criza inerentă) unui ciclu. Și, prin acest fapt, acela al repetabilității inexorabile a istoriei, al ecoului ciclic al epocilor, prin înfățișarea destinului uman imposibil de stăpânit quand même et malgré tout de către om, redus la scara aparent insignifiantă, dar cu atât mai dureroasă, a unui simplu sat uitat de lume, Jérôme Ferrari creează o operă care se ocupă cu latura cea mai înfiorătoare, mai voit ignorată și implacabilă, a tuturor oamenilor: efemeritatea.

Totul începe cu imaginea lui Marcel Antonetti, bunicul, sau mai degrabă cu absența sa de pe o fotografie de familie realizată în 1918; absență premonitorie, care îl va face, indirect, să plătească, din moment ce va ajunge să îi îngroape pe toti cei prezenți în poză. Marcel este tatăl lui Jacques, copil dat în grija surorii sale, unde se apropie, depășind limitele prieteniei nevinovate, de Claudie. Căci, așa cum zicea Noica, este nevoie de doi oameni pentru ca spiritul să pătrundă în lume, iar evenimentele ulterioare care vor transfigura imaginea idilică, neanunțând nimic tulburător, a satului vor purta într-ânsele, ca o umbră ori un stigmat, unda propagată de Marcel și de iubirea incestuoasă a fiului său. Începută de Marcel, această singulară dramă de familie se va încheia prin Matthieu, nepotul său.

Nucleul satului este, evident, barul unde poposesc zi de zi localnicii istoviți în urma unor partide de vânătoare. Ritualul pare repetabil la nesfârșit, calmul și bunul mers al lucrurilor domnesc până ce chelnerița angajată de opt ani în spatele tejghelei dispare subit. Se generează atunci un turbion de întâmplări menite să afecteze pentru totdeauna ordinea imuabilă a micului univers sătesc. Rând pe rând, barul este încredințat unor persoane ce se dovedesc incapabile să gestioneze situația: inițial, barului i se schimbă specificul, locul chietudinii caracteristice este preluat de zarvă și atmosfera cacofonică plasată sub semnul iluzoriu al modernității, mai apoi barul cade pradă delăsării și inconștienței umane, pentru ca în final, Matthieu, alături de un prieten din copilărie (aspect subliniat explicit în text: „Matthieu connaissait Libero depuis l’enfance, pas depuis toujours.”), să își asume responsabilitatea afacerii, abandonând studiile de filosofie la Sorbona. Lucrurile par să avanseze fulgurant, locul este marcat de prosperitate, colectivitatea îi percepe ca parte integrantă, sine qua non, a satului. Degradarea survine lin ca o boare, haosul se instalează treptat, incidentele sunt mai curând sugestii simbolice. Armonia este distrusă neîndurător, destinul implacabil își spune cuvantul ca în cazul tragediei, iar cititorul, prin intermediul omniscienței complice a naratorului și al frazelor proustiene, asistă detașat, ca la un spectacol, la instalarea indubitabilă a ghinionului.

Matthieu si Libero nu renunță doar la studii, ci la un întreg mod de viață, alegând în schimb, involuntar, să tulbure legile universului aflat sub semnul echilibrului fragil. Barul, acest centrum mundi etern al satului (variantă modernă, occidentală, a cârciumei), umanizează locul, semnele trecerii sunt tangibile, viața își desfășoară ritualic cursul, iar seratele înecate în muzică și alcool sunt prilej de însuflețire generală. În această larmă care distorsionează, părând să ascundă durerile, își fac apariția insidioasă corupția, prostituția și bețiile dezumanizante. Ceea ce trebuia să fie un trai strategic și cumpătat se transformă hotărât într-o orgie, o scenetă a excesului din care ieșirea devine imposibilă. Povestea este simplă, înscrisă în caracterul general-uman al lucrurilor. Totul seamănă izbitor cu „Moara cu noroc”, în versiunea capitalismului de pe urmă: bătrânul este vocea care contrabalansează întreg firul narativ, fără însă a reprezenta una dintre figurile luminoase ale acțiunii, ci mai degrabă cauza generatoare a procesului destructiv; prin insinuarea celor doi în viața (încă) pașnică a satului și încercarea de a insufla o notă citadină acestui topos neatrăgător, tinerii comit hybris-ul de care vorbesc grecii din Antichitate. Conform lui Jérôme Ferrari, omul este creator de lumi și mituri pe care tot el – preluând învățătura Sfântului Augustin – le distruge. Matthieu poartă pecetea necunoașterii legilor veșnice ale lumii care l-a dat și mânie „zeii” destinului, prin tentativa hazardată de a le metamorfoza după bunul plac. Spiritul său energic dă greș, fiindcă schimbarea prea bruscă (acompaniată, este drept, de încercarea de a păstra întrucâtva tradițiile, care însă eșuează în momentul în care omul, ființă lacomă, ia contact cu imaginea halucinantă a câștigului bănesc) este menită a nărui. Toate personajele lui Ferrari, abil mânuite de la distanță, sunt marcate de idealuri lipsite de fundament; speranța lor iluzorie se topește în efemeritatea omului, se lovește de limita ultimă a morții. Căutând ardent absolutul – pentru a prelua o idee avansată de André Malraux -, protagoniștii nu îl pot găsi decât în senzație; are astfel loc o cronfuntare inegală între ideea neprihănită de la început (semnificativă fiind scena în care Matthieu, stând alături de Judith în pat, se mulțumește doar cu a o privi, ca pe o icoană, o aspirație spre înalt) și alunecarea graduală spre plăcerile trupești. Pentru judecata pripită (ori pur și simplu practică) a lui Matthieu, nu filosofia pare calea, ci lucrurile pământene, lumești. Simplitatea funcționează atât timp cât nu este dublată de abuz, căci Ferrari îmbracă și hainele moralistului. Iar universul său poartă indiciile unei perfecțiuni indicibile până la final, singure replicile de dialog sporadice, tăioase ca niște lame, fiind apte să îngrijoreze.

Frapează, din incipit, tihna luminoasă în care se cufundă peisajele aride ale Corsicii. Viața rurală, pitorească, este recomandat să rămână neschimbată. Prin ochii bătrânului se perindă crâmpeiele unui secol bulversant, care cunoaște comerțul și racordarea forțată la modernitate. Însă orice modificare necesită, mai întâi, acomodare. Iar evenimentele care prefigurează finalul – adică distrugerea unei lumi, în cel mai larg sens al cuvântului – sunt doar schițate, sugerate subtil, ca și cum corabia lui Ferrari ar fi abătută timid de la cursul prestabilit, dar speranța în sine nu s-ar risipi decât odată cu naufragiul definit în ape prea puțin adânci. Cu lovituri surde și simboluri caustice, textul se desfășoară lent, iar sfârșitul său survine natural, ca în tragedia antică. Personajele lui Ferrari nu duc lupta decât la nivel intelectual, ideologic, dar se resemnează rapid. Și, mai ales, (re)cunosc sentimentul înfrângerii și al disoluției, imposibil de redresat, după cum sugerează uzul pregnant al trecutului: „Il regarda la nuit avec mélancolie en songeant pour la première fois que ses yeux ne voyaient peut-être pas la même chose que ceux de son ami d’enfance.” Ca și în cazul Romei, disperarea nu e o soluție, căci moartea este parte firească din ciclu, parte aferentă vieții. Doar reîntoarcerea la origini și viziunea limpede asupra existentului pot constitui cheia de salvare.

Poate de aceea Aurélie, de meserie arheolog, este singura pe care lumina și demnitatea nu o părăsesc de-a lungul paginilor încărcate de analiză și înțelesuri ascunse. Pentru că în pământ se găsesc, poate, răspunsuri la întrebările ancestrale, și tot în pământ, ca într-un local nepieritor, se întoarce fiecare, cu toate poveștile pe care le ascunde. Toi, vois ce que tu es. Car nécessairement vient le feu.

Sursă fotografie: parisianshoegals.com

Chronique de livre: Le journal d’Anne Frank

th (4)Toute œuvre littéraire comporte un morceau autobiographique en tant que fondement pour la future composition. Ce n’est toutefois pas le cas du roman (et je pèse bien mes mots) d’Anne Frank, qui adopte, dès le début, la norme intransigeante de la sincérité absolue favorisant une confession d’autant plus poignante et émouvante ; sans anticiper un dévouement lumineux, mais en y croyant incessamment, il est clair que la petite héroïne hollandaise a dépassé les contraintes, les entraves et le simple désir de garder un calepin à valeur sentimentale. En définitive, bien qu’amer, le Journal d’Anne Frank – dans la forme enrichie qui vous est accessible à présent – est le résultat d’un miracle. Ainsi que le modèle définitoire d’une foi aveugle et aveuglante en la bonté humaine qui ne tarde pas à guérir et à envoûter.
Il est pénible de parler d’un tel ouvrage qui relate la vie telle quelle. Et pourtant, c’est la vie qui trouve son écho dans les pages tumultueuses du journal, emplissant chaque événement quotidien et apparemment insignifiant décrit par l’auteur d’un espoir chaleureux et vivifiant. Depuis le commencement de cette période affreuse qui force la famille d’Anne Frank de recourir à un abri temporaire et isolé, elle mène sa lutte dépourvue de concession jusqu’à la triste fin d’une aventure sordide qui marquera le processus laborieux de maturation. Pendant plus de deux ans, elle va apprendre, et non sans une trace de découragement, ce que signifient la cruauté humaine, le désaccord obtus, la malchance doublée d’une forme permanente de terreur. Afin de ne pas se faire balancer, la famille doit rester constamment sur le qui-vive ; non seulement l’espace où depuis ce moment-là, en 1942, se déroulera toute activité de la famille aidée par quelques âmes bénies rend claustrophobe, mais l’appel aux chuchotements et la crainte sont à même de supprimer tout essor humain ou presque. C’est l’histoire de l’oppression, du retour aux origines les plus ignobles ; afin de survivre, l’homme doit subir l’avilissement et la soumission. Néanmoins, on ne parle pas d’un livre prémonitoire, à la manière de Michel Houellebecq, mais d’une réalité palpable qui, dans des pages remplies par des événements effroyablement anodins, fait peur bleue.
Entre les murs de l’Annexe, Anne Frank parcourt à dessein un iter perfectionis, comme un vrai héros tragique. Soit dit en passant, son trajet dont la fin est connue par tous ne peut aucunement rendre impassible qui que ce soit ; le suspens persiste et on dirait que chacun espère, au fond de soi, que tout ira bien. Voilà pourquoi c’est plus facile de se concentrer avec détachement sur les atrocités flagrantes d’une guerre absurde, vues d’une perspective innocente mais surtout pas naïve – car la lutte désespéré pour survivre est laissée de côté, et même Anne Frank en est consciente. La lutte intolérante de devenir meilleure l’emporte sur tout, puisqu’elle doit supporter stoïquement le traitement injuste appliqué par les adultes, qui la considère frivole et superficielle, alors que la jeune fille tient à mentionner dans son journal que sa personnalité représente, en fait, un mélange entre la sensibilité de l’âme et la joie pure. Plus qu’elle ne le montre envers les autres, le journal devient son confident, son ami et le témoin objectif d’un progrès fulgurant : l’épanouissement spirituel d’Anne ne cesse pas d’impressionner et toute appréciation lui en donne à cœur joie, même si elle est capable de remarquer l’évolution toute seule. En définitive, Anne est une jeune fille susceptible qui découvrira l’amour entouré par les contraintes de l’époque ; Peter deviendra un appui solide dont la participation à ce drame criant rendra Anne encore plus forte. Partie sur une voie sans issue ayant comme but la survie, elle apprendra à devenir une fille indépendante et courageuse, qui tirera profit d’une soirée passée à discuter quoi que ce soit ou à regarder le ciel étoilé, plutôt que du bruit effrayant – le bruit qui symbolise la mort.
Toujours sur ses gardes, la nourriture limitée et le péril imminent, Anne espère sans capituler. Son journal, qu’elle n’envisageait pas de publier jusqu’aux derniers jours avant sa mort – répit qui lui a permis de le réorganiser -, est le témoignage frappant de l’injustice. Entouré par l’amertume, le livre parle de l’espoir et de la vie sous son jour le plus pur. Anne est analytique et lucide, la guerre et le sang ne trouvent pas leur correspondant littéraire dans les pages du roman. Sensorielle et tout à fait cohérente, elle décrit la vie d’une famille chassée, alors que la claustration mousseuse se colle de votre peau comme un stigmate. Le plus douloureux, c’est la fin – « […] je ne supporte pas qu’on fasse à tel point attention à moi, je deviens d’abord hargneuse, puis triste et finalement je me retourne le coeur, je tourne le mauvais côté vers l’extérieur, et le bon vers l’intérieur, et ne cesse de chercher un moyen de devenir comme j’aimerais tant être et comme je pourrais être si… personne d’autre ne vivait sur terre. » – c’est-à-dire le moment où l’on prend conscience de l’impuissance totale envers le Mal. Persuadée de pouvoir (et de devoir à tout prix) continuer la lutte, elle s’acharne à vivre, mais son voyage vers les hauteurs humaines se termine à brûle-pourpoint, arrachée sans pitié à son rêve utopique. Confronté à ces événements révoltants, le lecteur n’en revient pas.
On s’aperçoit qu’Anne Frank réalise dans le bouquin le récit de l’humanité en soi, de la lumière. On s’aperçoit que la lumière ne peut être perçue que si elle se reflète sur le visage humain. On s’aperçoit, enfin, qu’Anne Frank est la lumière-même. Et on comprend, sans plus jamais pouvoir l’effacer de la mémoire, que si elle vivait encore, Anne vous gratifierait de son plus beau sourire, comme si de rien n’était. Comme si la vie réelle n’était constituée que d’espoir et de lumière aveuglante. Et qu’on devrait y croire. Ensemble.

Source de l’image: actusf.com

Nesfârșita calibrare

(Vino cu mine știu exact unde mergem, Dan Sociu / Polirom 2015)

vino-cu-mine-stiu-exact-unde-mergemCu adevărat lăudabilă inițiativa celor de la ed. Polirom, aceea de a reuni între coperțile unui unic volum creația lirică a lui Dan Sociu. Mă refer nu numai la un bun prilej de reactualizare a operei literare a prolificului scriitor botoșănean, ci și la o lucrare meritorie în sine, care pare să așeze lucrurile în ordine. Antologia de față, minuțios alcătuită chiar de însuși autorul textelor fără să respecte o regulă clară a cronologiei, îngrijită și postfațată de Bogdan-Alexandru Stănescu și îmbogățită cu desenele diafane ale lui Felix Aftene, îi face cinste unuia dintre poeții contemporani cei mai de seamă din spațiul românesc, unul dintre inițiatorii poemului contaminat (măcar în aparență) cu ură – reflexie a lumii exterioare -, dar cu desăvârșire lipsit de teamă.

Dan Sociu pare marcat, cu fiecare nou volum ce îi poartă semnatura, de dezgust față de conformism și comoditate; pentru el, prăbușirea și stagnarea într-o aceeași formulă lirică ar echivala cu un soi de moarte scriitoricească. Probabil că de aceea discursul poetic este atât de diferit de la o carte la alta, oscilând între versul alb, cel cu rimă, dar și prozemul liric (sau poemul epic?), până la a debusola total, pradă unei surprinzătoare eterogenități. De fapt, o stare de veghe continuă îl obligă pe infatigabilul Sociu – și pe vocea poetică din spatele acestui nume, în consecință – să (se) caute, să reinventeze necontenit formule, să își calibreze la nesfârșit tirul cuvintelor-glonț. Și nu spun acest lucru gratuit: născocind noi și noi tehnici, Sociu utilizează un eu puternic impregnat de ostilitate ca ultimă metodă de apărare împotriva a ceea ce nu face parte din fondul său sufletesc. Vocea sa lirică hipertrofiată, specific ”2000-istă”, se refugiază într-un univers supus introspecției, fără însă a face abstracție de aspectele externe, obiective; din contră – poetul „naiv și sentimental”, care se dedă adesea scurtelor reprize de voyeurism și vibrează la orice act provenit din spațiul de dinafară, nu poate nicicum să rămână nepăsător, și își remodelează configurația lăuntrică în care se izolează mizantropic ca un ecou al celuilalt: „A fost întîi gestul tău atît de frumos în autobuz/ cînd ai mîngîiat cu degetul fotografia din ziar/ a unui tînăr scriitor mort la 27 de ani.” Universul său de reprezentare este cel al incongruenței față de o societate nedispusă să îl integreze în structura proprie, în fața căreia deja s-a resemnat, după o lungă etapă a speranței naive: „Te trezești spre capătul unei/ fraze în limba germană și fraza o/ să se termine abrupt cu nicht. Dar încă ești/ la începutul frazei, înca nu știi/ cum se va termina – lasă-te mîngîiat/ ca un șoarece de aburii din canal.” Eul oscilează între poemul revoltat împotriva lumii și sinelui din prima parte a creației și jocul sentimental și totuși lucid și analitic din perioada ulterioară, când trăirea timpului prezent devine problematică prin monotonie, fiind invadat de deprimarea trecutului – tărâm inaccesibil al visului adolescentin. Ceea ce nu se schimbă la nivelul liricii sale este însă raportarea (nihilistă, adesea) la persoana de lângă el, care, alături de mediul exterior, îi legitimează reacțiile, fie prin trezirea unei inocențe iluzorii, nostalgice: „acum cînd tragi bluza pe tine îmi amintești/ de anna care se dezbrăca în fața adolescenților/ pentru că n-avea încredere în memoria sentimentală/ a bărbaților maturi”, fie prin capacitarea ad hoc: „m-ai trezit cu noaptea în cap pariez că undeva/ dupa colțul blocului așteaptă o haită de cîini/ nu-mi place cartierul tău de ce mă lași să plec/ tu care ar trebui să ții locul beteagului/ meu instinct de conservare”.

Paradoxal sau nu, personalitatea „personajului” construit de Sociu este una extrem de fragilă, mascată de o aparentă incisivitate care nu își găsește însă ecou în real; dincolo de orice, din teamă sau comoditate, eul este laș, pătruns de neputință: „la ce te gîndești / m-ai fi întrebat// la tehnica anti-climaxului/ nu ți-aș fi răspuns eu/ enervat”. Ceea ce îl apasă constant pe poet, ca o realitate palpabilă și necruțătoare, este trecerea timpului, corelată în situația sa cu incapacitatea memoriei de a-i face față în vreun fel; pradă „vremii nepăsătoare”, din el nu rămâne decât o cochilie în absența oricărei puteri împăciuitoare a amintirii: „sociu e bătrân el/ a prins razboiul rockerilor cu depecharii/ despre care își amintește atât de puțin”. Reperele sale exterioare nu fac decât să accentueze starea de inaptitudine existențială, topită până la urmă, în mod natural, în blazare: „dar ce zi strălucitoare/ pe atunci sociu iubea eroismele/ mult sex și o moarte prematură”, sau „nu cred să fi fost vreodata în relații mai bune cu mine/ sau să fi scris mai bine/ decât la cincisprezece ani”. Și totuși, deși o oarecare vitalitate vivifiantă pare să se piardă odată cu avansarea în etate, lăsând locul unui Sociu rațional, calculat (dar dezabuzat) și rece, acest fapt este negat prin ciclul „Poeziilor naive și sentimentale” dar, mai ales, prin „cintece eXcesive”, acolo unde dovedește o prospețime ingenuă, dublată de o intensitate uimitoare a sentimentului. Sociu reușește să vorbească, asemeni unui optzecist matur, despre dragoste în mod limpede, fără sugestie, fiind deopotrivă sentimental, candid și analitic: „Încă mi se mai întîmplă să cred/ că în curînd mi se vor trezi superputerile/ zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta”; naivitatea constă în a nu aplica niciun filtru sincerității, de unde survin și momentele autentice: „la capătul scării abrupte din Green/ am încercat să te sarut &/ ai dat înapoi și era să cad”. În momentul în care remarcă lipsa răspunsului la sentiment (re)cade fatalmente în zona nihilismului și a revoltei: „Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic.” Pentru el, „RuXandra”, acest nume care întrupează dihotomia însăși, conține un univers al neintersecției: „Eu vin din Bukowski/ tu vii din Turgheniev/ și nu avem nici o șansă/ nici o șansă să ne întâlnim.” Detașarea de lume semnifică acceptarea, superioara înțelegere, prin interpretarea reflexivă a fenomenului exterior: „Cu o taviță de mîncare pe genunchi/ las lumea în urmă și urc prin ninsoare.” Legănat de iluzii, Sociu trăiește într-un spațiu tragicomic în care autoironia are funcția unui panaceu: „Telefoanele ne sunau întruna în buzunare și nu răspundeam./ Era soneria pentru paralizie. Cine a răspuns vreodată la ea?”; „Pîinea noastră e durerea, îi spun de atunci stomatoloagei mele/ când, la sfîrșitul anului, îmi pune dinții în depărtător să-i fotografieze/ și zîmbetul interior pe care-l schițez pentru o clipă/ orbește blitzurile și-mi întunecă toată gura.” El face parte din universul contrastant cu care s-a amestecat până la a se confunda, al senzației acute a fanării cu care luptă, estompată de senzația, la fel de acută, a neprihănirii: „Apoi, pe nespălate – cum se și face/ după zdrobitul strugurilor, după înmormântări/ sau după lucrările cu vidanja – pe nespălate am făcut dragoste-n draci// și din întuneric ne fixau ochii albaștri/ ai fetiței noastre -// drumul spre casă n-a fost niciodată drumul spre casă.” Cel mai dureros, în cazul său, este conștientizarea ratării existențiale și, mai apoi, traiul în consecință, în realitatea unei vieți mediocre de care nu mai poate, cu niciun preț, să se desprindă decât prin ființa fetiței sale; în rest, rămân resemnarea („am 25 de ani și mă simt terminat/ iliescu are 75/ și zîmbește”) și strigătul disperat în singurătate, marcă a definitivei capitulări: „întins pe podea/ cu un sac gol de cartofi în brațe […] n-o să cîștig bani și nici/ n-o să fac oamenii să chiuie ca la bregovic/ cînd îmi citesc poemele// n-o să-mi dea numele/ niciodată unei alei drăguțe/pe care mi-ar plăcea să fiu jefuit”.

Finalul antologiei surprinde ipostaza unui Sociu dăruit poemului în metru clasic, ca un soi de eternă reîntoarcere, de refuz al acceptării mecanice. Până la urmă, prin faptul că poeziile nu sunt distinct delimitate între ele și încadrate în volumele/ciclurile din care au fost preluate, se creează un melanj inedit între vocile auctoriale și tonalitățile diferite dintre ele. Poezia lui Dan Sociu devine, paradoxal, un fel de corp romanesc marcat, e drept, de eclectism, dar cu atât mai neașteptat. Povestea sa, aceea a evoluției și maturizării, se intersectează cu cea a unui alter-ego surprins din perspectivă claustrofobică, a existenței anoste, în care cotidianul devine personaj central iar poezia este coborâtă – cu forța – în stradă și acolo rămâne, chiar dacă, par ailleurs, aspiră să se ridice spre Înalt. Antologia este răspunsul lui Dan Sociu la o lume ternă și caustică, în care sentimentul pur a fost de mult aneantizat; este urletul literar al celui care, decăzut, umilit și alienat în singuratate, nu (se) acceptă. Nostalgia sa iremisibilă (și romantică) îl face vulnerabil: „Cîndva erau mai puține avioane/ și cerul mai clar, cu puncte luminoase/ mai puțin colorate, dar fixe.” Nepotrivirea cu lumea, dar și cu sinele, este a sa. Și, chiar dacă universul pe care îl propune ca alternativă este unul frust și violent, singur drumul până la destinație este apt să compenseze, prin faptul că prezintă panoramic o realitate crudă, lipsită de fard. Fără să fie un chirurg al versului, Dan Sociu rămâne înainte de orice un scriitor imprevizibil, iar acesta este lucrul cel mai de dorit. Poate și de aceea voi veni cu el în continuare. Pentru că eu nu, dar el cu siguranță știe exact unde merge. Măcar în aparență.

Sursă fotografie: shoperhome.ro

Recenzie de carte: București, de Paul Morand

bucuresti-paul-morandAm descoperit cu adevărat Bucureștiul relativ recent, iar Bucureștiul literar, încă și mai de curând. Drept este că, dincolo de numeroasele fațete în care a fost ilustrat în scrieri de-a lungul timpului – am regăsit cotloanele acestui oraș, puternic interiorizat și liricizat, în poemele lui Cărtărescu, spre exemplu -, m-am îndreptat cu precădere spre interbelic, în Bucureștiul în care, așa cum spune Ioana Pârvulescu în cartea-i ce tratează acest subiect, s-a întâmplat totul.

Paul Morand a fost una dintre figurile emblematice ale lumii literare (și nu numai) franceze din prima jumătate a secolului XX. Căsătorit cu prințesa româncă de origine greacă Elena Chrissoveloni Șuțu, va publica în 1935, la editura Plon, volumul Bucarest, o cronică extravagantă asupra capitalei și istoriei țării noastre, împânzită cu tușe adesea ironice și dublată de o viziune certă de estet. Bucureștiul lui Morand este, spre deosebire de Întoarcerea… scrisă de Ioana Pârvulescu, o veritabilă operă literară, suprapusă, e drept, peste munca asiduă de documentare ce răzbate dintre paginile volumului de față. Interesant este că după ce realizează o scurtă trecere în revistă a evenimentelor capitale ce au trasat harta zbuciumată a istoriei românilor (prima parte a cărții, intitulată Panoramă istorică), menită să familiarizeze și cititorii străini cu țara noastră, Morand abandonează, în general, aspectele ce țin de cursul trecerii timpului. Francezul arată, în primul rand, un interes deosebit românilor ca națiune. Mai apoi, acesta pare să eludeze pe cât posibil datele de tip obiectiv, în favoarea contemplării, a observării bucureșteanului tipic și a construirii, pe baza structurii sale interioare adesea haotice, a unor adevărate personaje, tipuri caracteriale (Album pitoresc).

Scriitorul evită să cadă în capcana întinsă oricărui călător (fie el și experimentat, prin intermediul voiajurilor diplomatice din Thailanda ori New York) încă neinițiat în tainele Bucureștiului, aceea de a aborda, în principal, doar clișeele epocii și ale orașului. De fapt, acesta ocolește, aș spune cu încăpățânare, obiectivele turistice atestate și pledează în favoarea umanului, a unei experiențe personale și spirituale (vezi locașurile de cult); doar că, la el, omul nu este conturat în individualitatea sa, ci asemeni unei grupe anonime ce facilitează reliefarea unei personalități colective. Pentru Morand, Calea Victoriei este „ulița mare a satului„, iar Ateneul, „panteon al frumuseții, de o urâțenie indigestă„. Deloc vrăjit inițial de amestecul uluitor, copleșitor aproape, de vechi și de nou propus de capitala noastră în perioada interbelică – probabil anii de maxim avânt pe care i-a cunoscut România -, Morand își păstrează luciditatea remarcată și de Philippe Sollers: „Progrese rapide, aproape prea rapide, vor transforma orașul printr-o occidentalizare totală ce șterge rând pe rând aspectele pitorești…

În fața clădirilor „zgârie-nori” care, „dacă ar dispărea, nu i-ar lăsa niciun regret„, ori a blocurilor de apartamente „de-a dreptul hidoase„, diplomatul francez preferă, într-adevăr, pitorescul. A consacrat în jur de o pagină prezentării Căii Victoriei, dar s-a pierdut în mahalaua bucureșteană, studiind cu ochi curioși orientalii săi locuitori, considerați drept o apariție exotică (dar binevenită) în cadrul unui oraș, zice-se, aflat la poarta Occidentului. De fapt, Morand caută insistent elementele de unicitate, care transformă Bucureștiul într-un oraș inconfundabil; el observă, aproape siderat, cum clădiri cu zeci de etaje și vile de la Șosea se topesc în grădina unor case părăginite, se rătăcește în vacarmul haotic de pe Lipscani și vorbește, cu multă înflăcărare, despre Capșa, locul propice pentru a pândi conduita de zi cu zi a bucureșteanului: „Capitala Bucureștiului e Capșa… inima orașului, topografic și moral. Capșa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, oraș al bârfei.

În definitiv, și Morand va cădea până la urmă pradă șarmului sui-generis bucureștean, atmosferei sale tumultuoase, de multe ori frivolă (aspect taxat, evident…), fără însă ca privirea sa exigentă să aibă câtuși de puțin de suferit. Totuși, îngăduința nu lipsește și se pare că francezul ne plasează deseori, ca nație, cu bune și cu rele, în fața conaționalilor săi. Pentru el, Bucureștiul (la care se adaugă scurte plimbări la Sinaia ori Balcic, specifice vremurilor și condiției sale sociale și profesionale) rămâne un spectacol, la început nebănuit, căruia i se va dedica mai apoi cu toată ființa.

Cu toate acestea, dincolo de forța poetică a descrierilor, de sugestivitatea imaginilor – Morand este, înainte de toate, scriitor -, cartea are și o importantă funcție didactică, putând fi, așa cum a fost în cazul meu, o plăcută introducere în Bucureștiul din orice vremuri. Este de apreciat că, deși multe dintre aspectele de odinioară s-au schimbat, anumite elemente esențiale, care se iveau, ca și acum, în mintea oricui se gândea la acest oraș, s-au menținut. Așa cum încheie diplomatul cartea, firea umană ar putea să fie, pesemne, printre ele (?): „Capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei.

Sursă fotografie: librariabucuresti.com

Mi se pare că îmi duc viaţa

cartarescu bumbutzMircea Cărtărescu împlineşte azi 59 de ani. Un prilej excelent, de altfel, să revin asupra scurtei (dar intensei) relaţii pe care am avut-o (şi, din fericire, încă o am) cu opera lui. Cred că, în proză, marele său avantaj este acela că pare să vorbească pentru şi cu tine, cititorul, aşa cum îi vorbeşti unui prieten apropiat: pe un ton calm, simplu şi relaxat. Nimic nu este în plus, excesiv cosmetizat, doar pentru a îngreuna rostirea; fiecare cuvânt este de-acolo. Îmi amintesc cum zâmbeam când ochii îmi parcurgeau povestirile hazoase din excursia din Franţa de acum ceva timp (2005 – Frumoasele Străine), cum zâmbeam la fel de încântat de stilul său impecabil, dar, în adâncul meu, trist, amintindu-mi de nostalgicele fragmente din Ochiul căprui al dragostei noastre, în fine, cum am zâmbit când am realizat, prin De ce iubim femeile, cât de abil descrie Cărtărescu cerul. Cerul acela nocturn în care îţi vine să te arunci ca să înoţi printre stele, sau cel încărcat de nori şi melancolie. (Asta doar aşa, ca să amintesc în treacăt câteva dintre titlurile sale de proză light.)

Şi totuşi, de el m-am ataşat iremediabil prin intermediul poeziei. Din momentul în care am citit fascinat şi nevenindu-mi în fire – e drept, acum nu foarte multă vreme, din păcate – poezia pe care o voi ataşa mai jos, în fapt primul meu contact cu generaţia sa, trăiesc într-o continuă (şi inefabilă) atmosferă lirică. Şi nu am mai părăsit niciodată tărâmul său poetic atât de vast şi miraculos, de care trag cu disperare ca de-un elastic, doar-doar se va mai dilata puţin.

Mi se pare că îmi duc viaţa

pasămite, trăiesc.
mă uit pe geamul de la bucătărie.
vrăbiile strălucesc şi soarele ciripeşte.
maşina mea, la 25 de metri dedesubt,
e crem.

I`m not in love with my car
deşi e dreptunghiulară şi lucioasă.
nu mi-am luat nici carnet.
Doamne, verde e gardul viu!
ruginite sînt tomberoanele!

trece o şcolăriţă.
trăiesc şi eu. M.C., fost poet, şi ascult
muzica turcească din vecini.

sub calorifer, un mare gîndac negru
mişcă o labă şi o antenă,
cum zace pe spate, semistrivit.

pentru el, lumea se va sfîrşi.
nu şi pentru covorul de iută de pe balconul de vizavi,
nu şi pentru copilul tîmpit care dă cu cartofi.

a lovit capota maşinii mele
dar nu strig la el.
pentru mine lumea va lua sfîrşit
foarte repede, poate acum.

nu acum.

Sursă fotografie: doruiftimie.blogspot.ro/ Cosmin Bumbuţ

Recenzie de carte: Supunere, de Michel Houellebecq

Supunere-APROBAT-e1431285406525-784x1024A devenit foarte greu de ceva timp ca, prin raportare la fenomenul literar din Franţa, să se facă abstracţie de figura emblematică a lui Michel Houellebecq. Scriitorul a reuşit nu doar să ajungă extrem de apreciat pentru creaţiile sale, ci, în plus, să se impună, aproape involuntar, drept lider şi conducător neoficial al opiniei publice. Faptul se datorează în principal temelor deloc comode pe care le abordează cu consecvenţă în fiecare roman ce îi poartă semnatura, dar şi pentru că pare înzestrat cu un năucitor simţ al anticipaţiei, aşa cum am mai văzut, poate, la George Orwell. Spre exemplu, citeam de curând un fragment din Extinderea domeniului luptei (1994), în care romancierul prezenta pasager – ca şi cum cette chose allait de soi – situaţia tensionată în urma atacurilor cu bombă ale unor extremişti arabi. Nimic mai actual. Ca să nu mai vorbesc despre evenimentele tragice de la începutul acestui an din Paris, care au coincis în mod aproape straniu cu lansarea cărţii despre care voi vorbi astăzi, apărută în România la editura Humanitas Fiction.

„Supunere” (orig. Soumission) se concentrează asupra situaţiei politice din Franţa anului 2022, în momentul venirii la putere a unui partid musulman. Totul este înregistrat din perspectiva lui François, profesor universitar la Paris-Sorbonne III, care îşi desfăşoare existenţa zilnică încercând să analizeze, în mod obiectiv, întreaga situaţie aflată pe punctul de a degenera. Ajuns în jurul vârstei de 40 de ani şi având totuşi anumite ambiţii din zona valorilor înalte, (anti)eroul lui Houellebecq se înscrie în gama personajelor cu care scriitorul a debutat în 1994: mizantrop până în măduva oaselor şi marcat de o alarmantă tendinţă spre mediocritate, François se mulţumeşte să îşi ducă traiul de pe-o zi pe alta între universitatea în care priveşte (la fel de obiectiv şi nepărtinitor) siluetele fetelor ce se unduiesc în faţa sa – căci, nu-i aşa?, clişeul profesorului care se îndrăgosteşte de studentele sale nu poate fi nicicând mai de actualitate – şi să îşi ţină plictisit cursurile despre literatură şi apartamentul neprimitor vizitat doar de angajatul serviciului de catering. Personalitatea sa este într-o oarecare măsură anticipată în Extinderea domeniului luptei:

În cele din urmă, o secretară a venit să-mi spună că şedinţa se prelungeşte şi că, din păcate, şeful nu va putea să mă primească azi. Ei bine, am plecat frumuşel acasă. În ce mă priveşte, câtă vreme sunt plătit, ha ha ha!…”

Chiar şi aşa, François are şi ambiţiile fireşti ale unui om de cultură: teză de doctorat de opt sute de pagini, articole primite cu căldură de critici în reviste de specialitate etc. Căzut însă în blazarea lucrătorului contemporan, simte că nu îi mai rămâne decât să remarce cum viaţa i se scurge, constant şi neiertător, printre degete. Scânteia care îl trezeşte pe François din starea vegetativă în care căzuse aparent iremediabil se produce odată cu accelerarea lucrurilor pe scena politică. Fără să intervină în mod direct, profesorul încearcă să se informeze şi, pe cât posibil – cel puţin iniţial -, să se ţină la distanţă de fenomenul bizar ce ia amploare (de aceea există multe pasaje tehnice, seci). Căci, fără să fie o capodoperă a literaturii (cum, de altfel, nici 1984 nu a fost), Soumission descrie o societate aflată într-o criză profundă, în care salvarea pare foarte, foarte departe; mai convenabilă ar fi, în acest context, simpla supunere – trăsătură care îi caracterizează, fără excepţie, pe toţi participanţii la spectacolul morbid al papuşarului Houellebecq.

Francezul alege să plaseze acţiunea într-un viitor apropiat, din moment ce este conştient că doar aşa poate trage un semnal de alarmă asupra situaţiei geopolitice actuale. (Într-adevăr, greu de zis dacă Franţa anului 2500 ar mai fi părut la fel de înspăimântătoare şi, în acelaşi timp, convingătoare…) Înainte de orice, romancierul este un moralist, un observator lucid al situaţiei actuale, care taxează fără ocolişuri derapajele figurilor centrale ale societăţii. Fie că vorbim despre turismul sexual, despre regimuri politice, despre singurătatea şi alienarea omului contemporan, Houellebecq nu se sfieşte să arate cu degetul vinovaţi, să provoace controverse, să creeze lumi care, deşi aparent la distanţă faţă de realitatea pe care o cunoaştem şi în care ne simţim protejaţi, sunt cât se poate de aproape de noi. Iar iminenţa realizării scenariului său este covârşitoare. Atmosfera din Soumission este, ca de-obicei, apăsătoare, acompaniată de notele sumbre ale unor conflicte care, dacă până în prezent se derulau mocnit, în subsolul conştiinţei, acum ajung la suprafaţă. De aceea, totul pare să se desfăşoare mai clar şi coerent, deşi acest lucru afectează nota generală de mister şi teamă care înconjura fiecare roman al său. În cartea de faţă, evenimentele par, cumva, mult mai previzibile, iar tensiunea omniprezentă ajunge să fie mult diluată. Subiectul este, probabil, mai incomod ca niciodată, dar centrul de greutate al povestirii se mută din zona conflictului psihologic, a personajului-simbol al societăţii depersonalizate care însă păstrează urmele raţiunii, către acumularea evenimenţială pe alocuri neechilibrată. Soumission nu lasă impresia întregului închegat, ci a unei naraţiuni haotice, în conformitate cu trăirile şi evenimentele la care se face aluzie. François transcrie, în stil minimalist, exact ceea ce simte şi vede. Iar înstrăinarea umană atinge cote inimaginabile; totul este realizat cu sânge rece şi nepăsare, stări care nu vin ca urmare a unei firi calculate, ci sunt deja reflex de adaptare: La un moment dat, François intră într-o benzinărie devastată. Vânzătoarea zace pe jos într-o baltă de sange, în timp ce el se îndreaptă, calm, spre un raft şi alege un sandviş. Ieşind, face plinul şi demarează lipsit de griji…

Cartea aceasta nu trebuie să fie citită, aşadar, pentru a repera eventuale calităţi literare, ci pentru a fi confruntat, mai tăios ca niciodată, cu o lume din care am putea face parte cu toţii. Houellebecq nu face nicio concesie în procesul de dezgolire, strat cu strat, a nefericirii şi neputinţei umane. Supunerea rămâne singura alternativă; lumea este, de fapt, dornică să fie supusă, căci doar astfel – prin bararea accesului către o potenţială sursă de fericire – orice nelinişte este suprimată. Şi, deşi se învârte prin cercuri literare înalte, François se cufundă treptat într-un pragmatism dublat de conformismul zdrobitor caracteristic tuturor personajelor romanului. Etapă pe care o resimte acut, realizând faptul că lumea se îndreaptă într-o direcţie greşită: „Un protest, fie el şi unanim, al cadrelor universitare ar fi trecut aproape nebăgat în seamă; dar, după cum se vede, în Arabia Saudită n-aveau cum să afle asta. De fapt, încă mai credeau în puterea elitei intelectuale, lucru aproape emoţionant.” La fel de emoţionant ca această contradicţie între (încă) prezentul simţ critic şi absenţa totală a instinctului de revoltă de orice tip.

De fapt, Soumission este o carte care îndeamnă la meditaţie, care poate schimba mentalităţi. Este o odă adusă libertăţii, o condamnare definitivă a supunerii docile, a lipsei de viziune, a nepăsării şi dezumanizării. Din punct de vedere literar, romanul este mai facil decât creaţiile anterioare ale francezului, dar cred că nici chiar el nu a vizat scrierea unor pagini cu pură valoare estetică, ci, mai ales, prezentarea unui fenomen de a cărui amploare nu a devenit conştient decât pe 7 ianuarie 2015. Fiindcă Houellebecq ilustrează situaţia mai lucid (ba chiar cu mai mult umor combinat cu analiză pertinentă şi obiectivă) decât cei de la Charlie Hebdo. Soumission nu vine sub forma unor şoapte dulci într-o dimineaţă însorită, ci se prezintă ca un strigăt tulburător, care înspăimântă şi perturbă neîncetat.

Sursă fotografie: lapunkt.ro