Moartea unui cinematograf – Goodbye, Dragon Inn

Bu san (Goodbye, Dragon Inn), filmul lui Tsai Ming-liang care a avut premiera în 2003 la Festivalul de la Veneția (unde a și luat premiul criticii internaționale FIPRESCI), e o capodoperă. E poate cel mai meta– film al lui Tsai, care dramatizează, din multiple unghiuri, ultima proiecție a unui cinema înainte de închiderea sa definitivă. De aici și unda melancolică ce irigă discret filmul de la un capăt la altul, recviemul care plutește misterios în aer, sentimentul unui sfârșit, vorba lui Julian Barnes: da, (doar) se închide un cinematograf, dar se rupe și în noi ceva. Cu toate astea, acolo unde un regizor banal ar fi socotit subiectul drept alibi pentru a stoarce câteva lacrimi de la spectator, Tsai propune o meditație contemplativă asupra cinemaului și asupra istoriei – o istorie fabricată cândva de figuri mărețe (așa cum reiese din filmul proiectat în sală), descinsă acum în rândul oamenilor mici. Nostalgia – ca stare pregnantă emanată dintr-un film de Tsai Ming-liang – are de ce să surprindă: până la Goodbye, Dragon Inn, regizorul se consacrase observației unor indivizi alienați de dezvoltarea galopantă a orașului. Dacă vreo stare sufletească ar fi apărut drept caracteristică pentru opera lui Tsai, atunci în niciun caz nu ținea de nostalgie și de variațiunile sale, ci de o îndepărtare de afect: siluete fără prea multă carne pe ele, cu psihologie redusă la stadiul de schiță, care își extrag șarmul dintr-o deambulare fără țintă într-un mediu citadin haotic. În Vive l’Amour, de pildă, Tsai reunește trei oameni care au legătură unul cu celălalt aproape fără să o știe: un tânăr pătrunde într-un apartament folosind o cheie rătăcită; o femeie se refugiază în același apartament, una dintre locuințele sale; un al treilea personaj, iubit misterios al tipei, arde și el vremea în aceleași încăperi. Quiproquo-ul, în acest film, este teribil de fin și dă naștere unor scene greu de uitat, ca aceea în care iubiții fac dragoste pe patul sub care se ascunde, angoasat și frustrat, intrusul. Tsai se distinge de colegii de breaslă care împart cu el un context: noul cinema taiwanez. În comparație cu Edward Yang ori Hou Hsiao-hsien, Tsai se dovedește cel mai auster, formal vorbind: rețeta stilistică urmărită statornic de-a lungul carierei folosește planuri-secvență, dar acestea nu vin la pachet, ca la Hou, cu o coregrafiere regizorală măiastră, seducătoare, cu multiple personaje care se perindă prin fața obiectivului nevoit neîncetat să se calibreze în funcție de mișcările lor; cadrele lui Tsai sunt radical-minimaliste, fixe și – dacă ținem cont de poziția camerei, una care să faciliteze cuprinderea cât mai amplă a spațiului – convenabile; fără să miște aparatul, regizorul optează cel mai adesea pentru filmare de la distanță, conservând aura enigmatică a subiecților săi, rătăciți în stări psihologice ermetice. Tsai a făcut, la fel ca și Hou, un film la Paris: spre deosebire de căldura destul de indulgentă cu publicul din Le Voyage du ballon rouge al lui HHh, Visage, filmul lui Tsai din 2009, e manierist și aproape indescifrabil: de asta prefer să îl consider un soi de accident în filmografia-i ordonată. Dacă punem la socoteală, pe lângă rigoarea formală spartană, și dialogul mai mult decât sărăcăcios, se poate înțelege de unde vine cota festivalieră înaltă (numeroase premii și participări la Berlin-Cannes-Veneția – v. Leul de Aur primit pentru Ai qing wan sui/Vive l’Amour) și succesul în rândurile criticii, contrabalansate de oarecare reticență din partea publicului: filmele lui Tsai, care favorizează explorarea mediului în care se învârt personajele în detrimentul unei desfășurări narative sistematice, se cer privite lucid, cu reculul dat de conștiința faptului că o parte din misterul ce le înconjoară s-ar putea să nu se disipeze niciodată.

Goodbye-Dragon-Inn

Din acest punct de vedere, Goodbye, Dragon Inn, presărat cu gaguri vizuale și cu tristețe impalpabilă, e o realizare exemplară pentru modul lui Tsai Ming-liang de a gândi cinemaul. Regizorul reușește, în nici 80 de minute, să arate că cinematograful ăsta nu numai că a avut o viață – dovadă alegerea filmului Dragon Inn (r. King Hu, 1967), film impunător ce dezvoltă subgenul wu xia, drept cântec de lebădă, mărturie a unui trecut glorificat – dar, chiar și în ultimele sale momente, încă o mai are: o viață ca o pânză de păianjen, alcătuită din detalii care pot fi lesne trecute cu vederea, dar care, odată remarcate, persistă. Printr-o alternare a planurilor narative (cadre din sală, în timpul proiecției, cadre cu casierița, cu proiecționistul, secvențe din toaleta bărbaților, noi cadre din sală etc.), Tsai își transformă filmul într-un exponent ideal pentru cinemaul nuanțelor, al oamenilor fără biografie care îl caracterizează, în general, și într-o odă închinată filmului ca artă, în particular. Pe coridoarele și pe scaunele cinematografului se petrec lucruri dintre cele mai surprinzătoare: o relație homosexuală oprită în coajă; o altă relație, heterosexuală de astă dată, care rămâne la stadiul de proiecție mentală (casierița, care are un picior mai scurt decât celălalt, malformație care va fi regăsită ulterior și la Apichatpong Weerasethakul în Uncle Boonmee…, îl urmărește în secret pe tânărul proiecționist, interpretat de actorul-fetiș al lui Tsai, Lee Kang-sheng, fără să ajungă la vreun rezultat concret); ca să nu mai vorbim de momentul dinspre final când, în urma proiecției, realizăm că doi spectatori sunt, de fapt, actori ai filmului ales pentru ultima reprezentație. Este climaxul filmului, unul dintre cele două momente în care Tsai folosește dialog: „Nimeni nu mai merge la cinema în ziua de azi.”/„Nimeni nu-și mai amintește de noi.” Dar surprizele pe care le dezvăluie acești necunoscuți au de-a face nu numai cu nostalgia din ochiul regizorului, ci și cu o doză sănătoasă de umor: o femeie încearcă secunde bune să-și găsească în întuneric pantoful pierdut printre scaune, contorsionându-se în fel și chip; remarcabil este planul lung din toaleta bărbaților, filmat în plonjeu, în care – pe lângă proximitatea celor trei bărbați (ce poate să dea de gândit) – atunci când un alt bărbat părăsește o cabină, ușa este închisă violent, din interior, semn că nu era singur.

27140692_2130327667196873_442216580_o

Durata extinsă a planurilor nu e nici ea simplă momeală pentru trofee de festival, întrucât permite instaurarea unei ritm în acord cu temporalitatea care, între pereții cinemaului, pare c-a stat în loc. Totul e scufundat în lentoare și penumbră, fiecare acțiune – de la spălatul pe mâini la urcatul unor trepte – are nevoie de timpul său. O femeie mănâncă îndelung în sală, suficient pentru a sugera senzualitatea; casierița mătură la finalul proiecției, iar cadrul – o sală imensă, goală – e prelungit aproape zeci de secunde, vorbind de la sine; proiecționistul rebobinează pelicula, pentru ultima oară. În final, toată lumea pleacă acasă, în ploaia care străbate toată filmografia lui Tsai: Taiwanul, pentru regizorul născut în 1957 în Malaysia, nu e o simfonie de culori, ci un loc în care să te pierzi în anonimat. Iar Nuovo Cinema Paradiso nu e cel mai bun film de adio închinat unui cinematograf. Goodbye, Dragon Inn, pe de altă parte – prin interesul său pentru pulsiunile de viață ascunsă -, s-ar putea să fie.

Sursă foto: High on Films

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s