Cronică de teatru: Demonstrația, în regia lui Vlad Cristache

Simplul fapt că putem vorbi despre asta e un semn bun

13956848_10154377790204547_395299757_nAm revăzut „Demonstrația”, spectacolul-fanion cu care a debutat stagiunea 2016-2017 pentru Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, în cadrul festivalului „Tragos”. Piesa lui David Auburn, câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru dramaturgie în 2001 și regizată de tânărul (și versatilul, după cum am arătat și în articolul dedicat celuilalt spectacol pe care l-a pus în scenă în Tulcea) Vlad Cristache este, după toate aparențele, una dintre alegerile cele mai virtuoz orchestrate ce i-au fost oferite până acum publicului tulcean. Pentru mai mult de două ore, „Demonstrația” reușește să penduleze abil între o piesă tezistă înțesată de aforisme și un text pur epic (așa cum e, spre exemplu, „Hotel Mimoza”), încadrându-se în echilibrul necesar al unei piese de idei susținute de subiect.
Patru personaje mânate în viață de propriile căutări: Catherine (Aida Economu, în rolul coleric-atașantei), văzută în lumina sumbră a înmormântării tatălui său, căruia i-a fost alături în ultimii ani, suprapusă peste propria zi de naștere; tatăl însuși (remarcabil încarnat de Nelu Serghei într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale), imortalizat grație unor flashbackuri-puncte-de-cotitură ale relației cu Catherine – aniversarea ei de 21 de ani, momentul când decide să urmeze o facultate, clipa în care își găsește tatăl în plin decembrie, în pragul delirului, pe veranda casei; Harold Dobbs (Florin Hrițcu, pe post de tocilar cool), tânăr matematician doctorand, admirator al ideilor tatălui lui Catherine, care tată, trebuie spus, a fost un reputat matematician, descoperitor al unor teorii revoluționare până la vârsta de 23 de ani, când este cuprins de o boală mentală; Claire, sora lui Catherine (Oana Pisaroglu excelentă în rol), revenită în sânul familiei cu ocazia nefericitului eveniment, dar doar pentru a stârni neînțelegeri și ură.

Pasionantele povești interumane care se conturează în piesă nu sunt decât un cadru de manifestare al relației tată-fiică ce polarizează ideatica textului, prin aura afectivă, deopotrivă caldă și sfâșietoare, ce conferă grandoare, demnitate tragică și resemnare unei familii evident minate din interior, dar care găsește totuși sursa bucuriei (și, în fond, a supraviețuirii) în idee și descoperire. Demonstrația nu e, în sine, decât o formă de supraviețuire, de prelungire în Celălalt, de speranță. Matematica reprezintă în esență un prilej de relaționare, de cuprindere și întregire a tuturor elementelor din natură. De aceea, în momentul în care Catherine își surprinde tatăl în maiou în mijlocul ninsorii – momentul cel mai intens al piesei -, aceasta izbucnește în lacrimi, odată cu părintele în sfârșit eliberat, descătușat de material, care se poate consacra astfel ilimitatului, care își roagă fata să citească primele rânduri ale caietului. Tocmai pentru că înțelege: „X să egaleze frigul. E frig în decembrie. Lunile reci țin din noiembrie până în februarie. Lunile calde, din mai până în august. Rămân patru luni de temperaturi nedeterminate. […] Numărul cărților se apropie de infinit, în timp ce numărul lunilor reci e patru. Viitorul căldurii este viitorul frigului.

Cu Harold, legătura lui Catherine va fi una în principal frivolă, motivată de apetența celor doi pentru matematică și de comuniunea oamenilor suferinzi. Se explică astfel de ce, atunci când fata găsește drumul spre „demonstrație”, – o lucrare uimitoare, de-a dreptul monumentală, față de care nu te poți apropia decât cu infinită condescendență – dialogul, paradoxal, se destinde: Catherine spune că, atunci când nu găsea inspirația pentru a avansa, se uita pur și simplu la televizor. Voluptatea banalului (ca să citez un critic literar) este cea care suscită cea mai puternică uniune dintre oameni. Televizorul permite, în ciuda bolii tatălui, efemere momente de apropiere implicate de un film. Destinderea, ca o refulare iminentă, e aceea care garantează găsirea unor răspunsuri. Înmormântarea ce nu întârzie să degenereze într-o petrecere-orgie la care iau parte laolaltă matematicieni, rude, rockeri, garantează uitarea de sine, existența unei zone-tampon care rezidă tot în acea dialectică primară a supraviețuirii.

Însă tot viața este și o negare constantă a aparenței. Geniul se află ascuns în spatele neașteptatului. Pentru Hal, traiul în cadrul sistemului constrângător ce pregătește tinerii pentru a deveni universitari sterili, frustrați, cu spiritul consumat în scurte, dar aprige beții organizate în nopțile din timpul colocviilor naționale, este infructuos: „Marile idei… nu sunt acolo”, adică în caietele sale. Marile idei se nasc din intelectul frust al lui Catherine, neîmblânzită de gândirea căldicică a conformismului didactic. Există și o latură pur estetică a piesei, aptă să contrabalanseze cu momentele de profunzime, subtil adusă în lumină de regizor: clipe de efuziune aproape lăcrămoasă, cu replici de genul: „Cât e de penibil dacă-ți spun că a fost o noapte minunată? E penibil doar dacă nu sunt de acord”, tandrețe voit infantilă, îmbrățișări și sărutări pe covorul natural de frunze, ca un acord al exteriorului cu fondul sufletesc. Natura moare odată cu cel ce a reușit să îi înțeleagă taina. Fericirea tinerilor nu poate renaște decât după (sau chiar „prin”) moartea anceștrilor, reînnoirea se realizează ciclic, ca ritmurile naturale.

Finalul este luminos și demonstrează – poate cea mai importantă demonstrație – că dincolo de suferință există și altceva. Dar este și surprinzător totodată, încrederea survine aproape neașteptat. Incipitul pare, astfel, cu atât mai dureros: a 25-a aniversare a lui Catherine, petrecută în compania spiritului rătăcitor al tatălui ei, mort de trei zile. E o imagine vie, tatăl debordează de exuberanță, șampania se deschide după cutumă, totul este susținut de inscripția de pe tricoul tinerei: FREAK. Tatăl are apetență pentru confesiune, răspunsurile se găsesc, deci, nu către final, prin accelerarea evenimentelor, ci mai curând la început, în replica sintetizatoare: „Claire s-a descurcat de minune; sunt mulțumit de ea. De tine sunt mândru [sublinierea mea]. E unul din motivele pentru care facem copii, în speranța că ne vor ajunge, că vor termina ce am început noi.” Înțelegem că demonstrația este, în fapt, o moștenire, o garanție a vieții după moarte. O revanșă.

Sursă fotografie: Ziarul Obiectiv Tulcea

Reclame