Cronică de teatru – Oleanna

13932807_1197881836943363_150871274911132143_n
Metafora deformării

Începe într-un șir de zgomote surde în crescendo, și prefigurează asemănări cu stagiunea 2016-2017 a Teatrului Jean Bart din Tulcea, care – prin cele două avanpremiere de weekend-ul trecut – se anunță strălucită. Se termină circular: după ce bubuiturile își ating apogeul, scena este cuprinsă de beznă – iluzia unui alt început sau, dimpotrivă (așa cum ghidează și titlul: sugestia unei utopii), o definitivă capitulare?

Cert este că Oleanna, piesa încă în vogă a lui David Mamet (Glengarry Glen Ross, Wag the Dog), are cu ce să surprindă și să atragă în același timp. Iar această a doua avanpriemieră la care am participat (după impresionanta „Demonstrație”, regizată de același inspirat Vlad Cristache), promite 80 de minute scufundate în tensiune, în intensitate, dar mai ales pline de tâlc. Spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, într-o apropiere de actori ce frizează înghesuiala, parcă în anticiparea atingerii forțate, într-un melanj de jenă și intimitate. În mijlocul rândurilor cu spectatori, un birou (aflăm ulterior că aparține unui profesor stimat) înțesat cu hârtii, fotolii, rafturi ticsite cu volume, în orice caz, unul dintre acele locuri care vor să emane, încă dintru început, erudiția, siguranța de sine și bunul gust. Profesorul (Cristi Naum) e angajat într-o conversație telefonică. La capătul celălalt al biroului așteaptă o școlăriță tipică (înțelegem mai apoi că e vorba de o studentă nu tocmai înzestrată intelectual), cu privirea spăsită, mușcându-și buzele, genre căprioară speriată, costumată (intuim) în pradă ușoară pentru potențialul profesor nemilos. De o parte, preocuparea profesorului aparent mieros & binevoitor ia forma contractului de cumpărare al unei case. De cealaltă parte, studenta (Irina Naum) își va expune în actul I, printre lacrimi de crocodil, litania înduioșător de enervantă cu privire la strădania sa zădarnică din timpul orelor de curs. Mișcat de sinceritatea de fațadă, profesorul face o greșeală de tactică – abandonează figura draconică uzuală unui elev mărginit și se avântă într-un dialog de idei, presărat cu confesiuni nostalgice, cu o certă dorință de a preschimba decalajul (ideologic, de vârstă, de clasă socială etc) dintre cei doi într-o identificare confortabilă, sperând într-o posibilă comuniune. Situația degenerează, însă, pe neprevăzute. Ceea ce nu intuia profesorul (presupunem) sincer în deschiderea sa către un soi de educație nonformală, către un soi de dialog epurat de constrângeri didactice, era faptul că fata din fața lui nu era o căprioară speriată, nu era o elevă spăsită dornică să îndrepte, cu onestitate, o notă proastă, dimpotrivă: o persoană iremediabil captivă în ghearele acaparantului discurs politic corect, în abisul rigidității de orice nivel, în acea lume (în care ne avântăm pe zi ce trece – piesa a fost scrisă în 1999…) a eliminării libertății de exprimare, în universul canoanelor, al lipsei de imaginație, al spaimei continue, al amenințării și al traumei.

Fără îndoială, o calitate necesară a operei de artă contemporane este să denunțe abuzul, nedreptatea, atrocitatea, cu riscul unor creații dureroase. Este și cazul de față. Profesorul încearcă să construiască punți de legătură cu eleva înspăimântată, necuviincioasă totuși, căci cere aproape cu nerușinare anumite drepturi nefondate, pe motiv că își dă toată silința la cursuri, deși este clar că locul ei este în altă parte; punțile se vor transforma în actul II în colaci de salvare aruncați disperat, însă va deveni clar că tarele din gândirea fetei, permanent îndoctrinată în spiritul a ceea ce trebuie (și nu în sensul bun) sunt iremediabile. Actul III surprinde prăbușirea profesorului. Deși comunicarea fusese fragmentată până la impardonabila scindare de sunetul agasant al telefonului (de profesor nu atârnă numai prestigiul câștigat – așa cum se va revela – cu greu, cu lupte împotriva disprețului și neîncrederii, a sinelui, a Celuilalt și față de Celălalt, ci și o căsnicie și niște decizii fundamentale – deadline-uri pentru cumpărarea casei ș.a.), atitudinea elevei nu lasă loc de șovăit. Profesorul dă dovadă de naivitate în încercarea sa de a (re)introduce liberalismul în gândire, de a lărgi orizontul unei mase de elevi amorfe, despuiată de sclipire și spirit critic, în dorința de a prezerva anumite valori odinioară resimțite ca firești, ca sine qua non, dar care par acum disipate în aer. Ce frapează este zidul de viziune obtuză, zid impenetrabil, de care se lovește neputincios. La drama sa participă întreg publicul. Publicul oscilant la început, ezitând între parti-pris-uri posibile, aliindu-se fie cu fata, fie cu profesorul în ai cărui ochi ghicim porniri necurate. Dar prăbușirea sa devine a noastră, a tuturor, a unei lumi imposibil de recunoscut. Prin efectul boule de neige, viața profesorului, ca și ordinea din biroul său, este distrusă irevocabil. De un gest atârnă o întreagă istorie. Atingerea părintească devine, prin mania deformării aproape cinice, mângâiere erotică și hărțuire, o glumă inocentă capătă brusc conotații pornografice, generalizarea devine delict. Iar toate astea doar din bunăvoința cu care e înarmat profesorul, din bunele intenții ce pavează drumul spre iad. Ruinat, dezabuzat, cu o lecție ce i-a fost predată scurt, fără tagadă, dar pe care nu a putut-o încă integra în structura sa interioară.

Finalul descrie însă înălțarea (sau iluzia sa deșartă). Momentul când fata îl atenționează pe bărbat să nu își mai numească nevasta „iubito”. Momentul izbucnirii atât de așteptate, dar în care parcă nu mai îndrăzneam a crede, momentul exploziei. Al revenirii normalității, sperăm printr-o pătrundere definitivă „în scenă”, în acest marasm cotidian. Momentul care justifică întreaga piesă, întreaga viață din piesă și din afara ei. Cel care definește (și subliniază) limita, o limită pe care Celălalt, partizanul mișelesc al lui „politically correct”, al abuzului, al scandărilor nefondate, al țipetelor stridente, pare să o ignore prea des. Momentul care definește recâștigarea unei lumi normale, și nu doar invitația spre vis și utopie. Eliberarea.

Scrisă de: David Mamet; Regie: Vlad Cristache.
Cu: Cristi Naum, Irina Naum.

Sursă fotografie: Teatrul Jean Bart Tulcea

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s