Trois souvenirs de ma jeunesse sau Tumultul de nestăvilit al tinereții

th (6) 11 nominalizări, un singur premiu César pentru „Trois souvenirs de ma jeunesse”. Așa arată palmaresul dezamăgitor al acestei pelicule din cadrul ceremoniei desfășurate acum câteva zile la Paris. Lungmetrajul lui Arnaud Desplechin, un fel de Boyhood à la française, mai dinamic și mai sacadat totodată, este, totuși, mult mai provocator decât marele câștigător din 2016 (Fatima), în ipostaza sa de imn caleidoscopic adus tinereții și tumultului lăuntric încercat de fiecare în traversarea acestei etape.

Spirala amintirilor se declanșează în Tadjikistan, în momentul întoarcerii ambasadorului Paul Dédalus (Mathieu Amalric într-un rol succint, dar tranșant) în Franța, după o absență îndelungată. Ca în Ararat-ul lui Atom Egoyan, este oprit la vamă și chestionat, în acest caz, cu privire la prezența unui fals pașaport emis pe numele său, o întâmplare ce datează din negura timpului. „Je me souviens…”, roștește Paul nostalgic, iar turbionul amintirilor se pune în mișcare. De fapt, vorbim despre trei capitole pe care filmul, asemeni unei cărți, se structurează treptat – primele două, de scurtă durată, intitulate „Enfance” și „Russie” nu fac decat să legitimeze și să îl construiască pe cel de-al treilea, mult mai amplu, numit „Esther”. Este interesant cum această pondere inegală între capitole – ale filmului și ale adolescenței lui Paul deopotrivă – permite nuanțarea surprinzătoare revelată totalmente abia în final. Mai exact, aparent insuficient exploatate, primele două capitole ce prezintă sumar și alert, ca două focuri de armă, episodul nefericit al suicidului mamei lui Paul și cel al excursiei în Uniunea Sovietică din anii ‘80 (încărcate, à la Hitchcock, de suspans și dramatism) vor lăsa cicatrici discrete dar imposibil de șters în subconștientul lui Paul. Acum, în capitolul 3 – cel al poveștii de iubire cu Esther – este nevoit să se împartă între Paris și Roubaix. Începută ca o pasiune infantilă, dragostea dintre Paul și Esther (ambiele roluri sunt interpretate de actori aflați la prima lor experiență pe marele ecran) arde ca o lumânare la două capete, scindată de bariera spațială (Paul își continuă studiile de antropologie la Paris) și de alte obstacole datorate firilor impulsive și oscilante ale celor doi. Dragostea evoluează sinuos, dar firesc: foarte intens este momentul în care, în prezența liniștitoare a lui Esther, după o petrecere nebună care a durat toată noaptea, Paul se deschide și îi mărturisește necazurile pe care le-a îndurat în urma morții mamei sale; în zori, drumul de la casa lui Paul la cea a lui Esther, culminând cu confesiunea de pe pod, este un indiciu al timidității creatoare de intimitate.

Urmează apoi nenumărate regăsiri după fiecare săptămână petrecută la Paris, dublate de despărțirile sfâșietoare pe peronul gării la final de weekend. Golul spațial este umplut prin scrisori în care amândoi afirmă pasiunea înflăcărată ce îi unește. Momentele petrecute împreună, în singurătate, sunt asezonate cu dialoguri declamative, cu siguranță ușor artificiale, dar cu atât mai nostalgice, căci memoria este deformată de afectivitate: « Je vais te dire pourquoi ce tableau te ressemble et pourquoi tu es une fille merveilleuse. C’est un tableau d’Hubert Robert, peint au xviiie siècle… Au loin, l’eau de cette fontaine, c’est toi qui me file entre les doigts. Là, c’est ton menton qui semble simple et droit, comme un texte en latin. Tu es douce, aussi, comme Vénus. Ou comme Nausicaa, qui accueille Ulysse, tout nu et déchiré, quand les autres filles se sont enfuies… Là, c’est ton front, tes sourcils et tes yeux bleus comme le ciel. Parce que ton visage tient toute la signification du monde dans ses traits. » – replică esențială, patent grandilocventă și certamente teatrală, a lui Paul. Tot universul este distorsionat de afect, iar notele sentimental(ist)e colorează destinele celor doi. Cu toate acestea, băiatul nu își poate partaja egal timpul între studiu și o relație riguroasă, așa cum ar dori Esther, care găsește din ce în ce mai dureroasă fiecare absență a lui Paul. Despărțirile devin un coșmar, Esther se gândește adesea la moarte și neant, recită, printre lacrimi, scrisorile îndreptată spre cameră, ca într-o reminiscență emoționantă a Nouvelle Vague-ului. De atlfel, aproape toate interacțiunile dintre cei doi amintesc de filmele turnate în anii ’60 de Godard și în special Truffaut. Esther este nevoită astfel să caute refugiul împotriva depresiei în mângâierile frivole, lipsite de semnificație și încărcătură afectivă, ale prietenilor apropiați, căci grupul de amici al celor doi îndrăgostiți întruchipează toată efervescența și tulburarea unei epoci. Petreceri dizolvate în băutură și în muzica asurzitoare (cel mai bun indicator al culorii locale), iubiri fugitive, pasiuni mistuitoare, cărți și filosofare neîntreruptă. Ca într-o reprezentare vizuală a unui roman scris de David Foenkinos ori Frédéric Beigbeder, care, asemenea lui Desplechin, nu pot să nu își exprime dragostea față de Franța, de locurile natale și față de iluziile de nestăvilit ale tinereții. Viața protagoniștilor îmbracă forma unui delir scufundat în amor și, evident, suferință. Paul este un lector compulsiv, citește Stendhal (poate de aici survine și mai dureros cristalizarea sentimentelor) sau Claude Lévi-Strauss și este pasionat de firea umană. Căci doar acolo găsește tainele care să îl mulțumească, el – personaj preocupat mai degrabă să asculte și să observe decât să se confeseze.

Fragmentele de amintire încep printr-o perspectivă limitativă, care se dezvoltă apoi plenar. Desplechin realizează radiografia unei vârste și a unei societăți în derivă, complet nepăsătoare în raport cu marile modificări, dacă nu ar exista momentele de reflexivitate lucidă ale lui Paul. Poate cea mai sugestivă scenă a filmului este aceea când prietenii privesc cu încântare căderea Zidului Berlinului transmisă la televizor, însă Dédalus pare căzut pradă tristeții, spre consternarea celorlalți. Atunci, în timp ce bucăți din zid cad necontenit, spune: „Je suis triste. Je regarde la fin de mon enfance.”, fiindcă el este singurul conștient că istoria individuală nu poate decât să se subordoneze Istoriei mari. Deși simplist ca tematică, filmul își dovedește complexitatea în privința realizării destul de pretențioase, care i-a adus lui Desplechin premiul César pentru regie, dar, surprinzător, nu și cel destinat celui mai bun film. Între călătorii cu trenul, pasiuni frivole, prietenii necondiționate, legături familiale friabile, legături amoroase superficiale și dragostea adevărată ce prilejuiește automacerarea permanentă, Paul se izolează în studiu și în relația aproape maternă dezvoltată cu mătușa Rose, refugiată din Benin. În acel topos guvernat de calm și răbdare al locuinței lui Rose va cunoaște înțelepciunea ancestrală de care are nevoie. Sunt momentele cele mai relaxate și rafinate de liniște ale filmului, ca o enclavă în universul violent, țipător în care tânărul se camuflează. Paul își continuă studiile și reușește cu greu să nu se rătăcească pe traseul profesional, astfel că pleacă într-un stagiu la Dusambe. Relația sa cu Esther, prea afectată de numeroasele rupturi cauzate de distanță sau interese divergente (nimeni nu este dispus să facă concesii), este scindată, căci firea colerică, ardentă a lui Esther nu suportă schimbarea. Până atunci tolerant, Paul se va întoarce împotriva prietenilor săi, care au talonat-o constant, ajungând, debusolată, să decidă ruperea definitivă a legăturii în favoarea frivolității care nu înalță.

Nimic nu poate știrbi dramatismul din final, când Paul, doctor în antropologie și fost ambasador, se întoarce deziluzionat la Paris, unde are surpriza întâlnirii cu un fost prieten și cu nevasta acestuia. Amintirea, amară acum, a vieții petrecute alături de Esther nu ezită să revină la suprafață, prilej de dezlănțuire a firii instabile a teoretic maturului Dédalus. Care dovedește, astfel, că spiritul său a rămas permanent blocat în vremea în care avea 19 ani, în momentele euforice ale experiențelor profund umane care i-au modelat ființa. Nu se poate stăpâni, izbucnește furios, Esther încă reprezintă o rană deschisă. Finalul îl surprinde mergând singur, într-o noapte ploioasă, pe cheiurile pariziene. Foi desprinse dintr-o carte îl întâmpină vijelios – o carte scrisă în greacă. Ocazie a unei ultime amintiri partajate cu Esther, încheiată într-o notă supremă de nostalgie, cu un prim-plan pe chipul fetei, ca într-un omagiu subtil adus lui Truffaut cu al său „Les quatre cents coups”. În film s-au strecurat și scene exagerate din dorința de a epata (dar care este specifică, în definitiv, mai tuturor tinerilor), ori care amintesc, prin absurdul lor camuflat în firesc, mai curând de Wes Anderson. Până la urmă, este maniera lui Desplechin de a demonstra că nimic nu poate masca ori îngropa o iubire de-o viață; nicio legătură ulterioară, niciun titlu omagial. Integritatea lui Paul se clatină, din moment ce abisul ființei sale este captiv într-un trecut intangibil, dar devenit atât de concret prin puterea amintirii, intens, izbitor până la durerea fizică. Căci aceasta este și concluzia lui Paul, ca un stigmat de care nu se poate desprinde, după o viață împlinită, dar incompletă: „Un amour intact, un chagrin intact, une fureur intacte.

Sursă fotografie: http://cinemacaussade.com/

Reclame

Un răspuns la „Trois souvenirs de ma jeunesse sau Tumultul de nestăvilit al tinereții

  1. daca in mod obisnuit se porneste de la o carte…. spre film…. aici drumul a fost parcurs parca, in sens invers…. cu sensibilitate si gratie….. mi-a placut….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s