Nesfârșita calibrare

(Vino cu mine știu exact unde mergem, Dan Sociu / Polirom 2015)

vino-cu-mine-stiu-exact-unde-mergemCu adevărat lăudabilă inițiativa celor de la ed. Polirom, aceea de a reuni între coperțile unui unic volum creația lirică a lui Dan Sociu. Mă refer nu numai la un bun prilej de reactualizare a operei literare a prolificului scriitor botoșănean, ci și la o lucrare meritorie în sine, care pare să așeze lucrurile în ordine. Antologia de față, minuțios alcătuită chiar de însuși autorul textelor fără să respecte o regulă clară a cronologiei, îngrijită și postfațată de Bogdan-Alexandru Stănescu și îmbogățită cu desenele diafane ale lui Felix Aftene, îi face cinste unuia dintre poeții contemporani cei mai de seamă din spațiul românesc, unul dintre inițiatorii poemului contaminat (măcar în aparență) cu ură – reflexie a lumii exterioare -, dar cu desăvârșire lipsit de teamă.

Dan Sociu pare marcat, cu fiecare nou volum ce îi poartă semnatura, de dezgust față de conformism și comoditate; pentru el, prăbușirea și stagnarea într-o aceeași formulă lirică ar echivala cu un soi de moarte scriitoricească. Probabil că de aceea discursul poetic este atât de diferit de la o carte la alta, oscilând între versul alb, cel cu rimă, dar și prozemul liric (sau poemul epic?), până la a debusola total, pradă unei surprinzătoare eterogenități. De fapt, o stare de veghe continuă îl obligă pe infatigabilul Sociu – și pe vocea poetică din spatele acestui nume, în consecință – să (se) caute, să reinventeze necontenit formule, să își calibreze la nesfârșit tirul cuvintelor-glonț. Și nu spun acest lucru gratuit: născocind noi și noi tehnici, Sociu utilizează un eu puternic impregnat de ostilitate ca ultimă metodă de apărare împotriva a ceea ce nu face parte din fondul său sufletesc. Vocea sa lirică hipertrofiată, specific ”2000-istă”, se refugiază într-un univers supus introspecției, fără însă a face abstracție de aspectele externe, obiective; din contră – poetul „naiv și sentimental”, care se dedă adesea scurtelor reprize de voyeurism și vibrează la orice act provenit din spațiul de dinafară, nu poate nicicum să rămână nepăsător, și își remodelează configurația lăuntrică în care se izolează mizantropic ca un ecou al celuilalt: „A fost întîi gestul tău atît de frumos în autobuz/ cînd ai mîngîiat cu degetul fotografia din ziar/ a unui tînăr scriitor mort la 27 de ani.” Universul său de reprezentare este cel al incongruenței față de o societate nedispusă să îl integreze în structura proprie, în fața căreia deja s-a resemnat, după o lungă etapă a speranței naive: „Te trezești spre capătul unei/ fraze în limba germană și fraza o/ să se termine abrupt cu nicht. Dar încă ești/ la începutul frazei, înca nu știi/ cum se va termina – lasă-te mîngîiat/ ca un șoarece de aburii din canal.” Eul oscilează între poemul revoltat împotriva lumii și sinelui din prima parte a creației și jocul sentimental și totuși lucid și analitic din perioada ulterioară, când trăirea timpului prezent devine problematică prin monotonie, fiind invadat de deprimarea trecutului – tărâm inaccesibil al visului adolescentin. Ceea ce nu se schimbă la nivelul liricii sale este însă raportarea (nihilistă, adesea) la persoana de lângă el, care, alături de mediul exterior, îi legitimează reacțiile, fie prin trezirea unei inocențe iluzorii, nostalgice: „acum cînd tragi bluza pe tine îmi amintești/ de anna care se dezbrăca în fața adolescenților/ pentru că n-avea încredere în memoria sentimentală/ a bărbaților maturi”, fie prin capacitarea ad hoc: „m-ai trezit cu noaptea în cap pariez că undeva/ dupa colțul blocului așteaptă o haită de cîini/ nu-mi place cartierul tău de ce mă lași să plec/ tu care ar trebui să ții locul beteagului/ meu instinct de conservare”.

Paradoxal sau nu, personalitatea „personajului” construit de Sociu este una extrem de fragilă, mascată de o aparentă incisivitate care nu își găsește însă ecou în real; dincolo de orice, din teamă sau comoditate, eul este laș, pătruns de neputință: „la ce te gîndești / m-ai fi întrebat// la tehnica anti-climaxului/ nu ți-aș fi răspuns eu/ enervat”. Ceea ce îl apasă constant pe poet, ca o realitate palpabilă și necruțătoare, este trecerea timpului, corelată în situația sa cu incapacitatea memoriei de a-i face față în vreun fel; pradă „vremii nepăsătoare”, din el nu rămâne decât o cochilie în absența oricărei puteri împăciuitoare a amintirii: „sociu e bătrân el/ a prins razboiul rockerilor cu depecharii/ despre care își amintește atât de puțin”. Reperele sale exterioare nu fac decât să accentueze starea de inaptitudine existențială, topită până la urmă, în mod natural, în blazare: „dar ce zi strălucitoare/ pe atunci sociu iubea eroismele/ mult sex și o moarte prematură”, sau „nu cred să fi fost vreodata în relații mai bune cu mine/ sau să fi scris mai bine/ decât la cincisprezece ani”. Și totuși, deși o oarecare vitalitate vivifiantă pare să se piardă odată cu avansarea în etate, lăsând locul unui Sociu rațional, calculat (dar dezabuzat) și rece, acest fapt este negat prin ciclul „Poeziilor naive și sentimentale” dar, mai ales, prin „cintece eXcesive”, acolo unde dovedește o prospețime ingenuă, dublată de o intensitate uimitoare a sentimentului. Sociu reușește să vorbească, asemeni unui optzecist matur, despre dragoste în mod limpede, fără sugestie, fiind deopotrivă sentimental, candid și analitic: „Încă mi se mai întîmplă să cred/ că în curînd mi se vor trezi superputerile/ zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta”; naivitatea constă în a nu aplica niciun filtru sincerității, de unde survin și momentele autentice: „la capătul scării abrupte din Green/ am încercat să te sarut &/ ai dat înapoi și era să cad”. În momentul în care remarcă lipsa răspunsului la sentiment (re)cade fatalmente în zona nihilismului și a revoltei: „Troleibuzele care nu duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine/ nu-mi folosesc la nimic.” Pentru el, „RuXandra”, acest nume care întrupează dihotomia însăși, conține un univers al neintersecției: „Eu vin din Bukowski/ tu vii din Turgheniev/ și nu avem nici o șansă/ nici o șansă să ne întâlnim.” Detașarea de lume semnifică acceptarea, superioara înțelegere, prin interpretarea reflexivă a fenomenului exterior: „Cu o taviță de mîncare pe genunchi/ las lumea în urmă și urc prin ninsoare.” Legănat de iluzii, Sociu trăiește într-un spațiu tragicomic în care autoironia are funcția unui panaceu: „Telefoanele ne sunau întruna în buzunare și nu răspundeam./ Era soneria pentru paralizie. Cine a răspuns vreodată la ea?”; „Pîinea noastră e durerea, îi spun de atunci stomatoloagei mele/ când, la sfîrșitul anului, îmi pune dinții în depărtător să-i fotografieze/ și zîmbetul interior pe care-l schițez pentru o clipă/ orbește blitzurile și-mi întunecă toată gura.” El face parte din universul contrastant cu care s-a amestecat până la a se confunda, al senzației acute a fanării cu care luptă, estompată de senzația, la fel de acută, a neprihănirii: „Apoi, pe nespălate – cum se și face/ după zdrobitul strugurilor, după înmormântări/ sau după lucrările cu vidanja – pe nespălate am făcut dragoste-n draci// și din întuneric ne fixau ochii albaștri/ ai fetiței noastre -// drumul spre casă n-a fost niciodată drumul spre casă.” Cel mai dureros, în cazul său, este conștientizarea ratării existențiale și, mai apoi, traiul în consecință, în realitatea unei vieți mediocre de care nu mai poate, cu niciun preț, să se desprindă decât prin ființa fetiței sale; în rest, rămân resemnarea („am 25 de ani și mă simt terminat/ iliescu are 75/ și zîmbește”) și strigătul disperat în singurătate, marcă a definitivei capitulări: „întins pe podea/ cu un sac gol de cartofi în brațe […] n-o să cîștig bani și nici/ n-o să fac oamenii să chiuie ca la bregovic/ cînd îmi citesc poemele// n-o să-mi dea numele/ niciodată unei alei drăguțe/pe care mi-ar plăcea să fiu jefuit”.

Finalul antologiei surprinde ipostaza unui Sociu dăruit poemului în metru clasic, ca un soi de eternă reîntoarcere, de refuz al acceptării mecanice. Până la urmă, prin faptul că poeziile nu sunt distinct delimitate între ele și încadrate în volumele/ciclurile din care au fost preluate, se creează un melanj inedit între vocile auctoriale și tonalitățile diferite dintre ele. Poezia lui Dan Sociu devine, paradoxal, un fel de corp romanesc marcat, e drept, de eclectism, dar cu atât mai neașteptat. Povestea sa, aceea a evoluției și maturizării, se intersectează cu cea a unui alter-ego surprins din perspectivă claustrofobică, a existenței anoste, în care cotidianul devine personaj central iar poezia este coborâtă – cu forța – în stradă și acolo rămâne, chiar dacă, par ailleurs, aspiră să se ridice spre Înalt. Antologia este răspunsul lui Dan Sociu la o lume ternă și caustică, în care sentimentul pur a fost de mult aneantizat; este urletul literar al celui care, decăzut, umilit și alienat în singuratate, nu (se) acceptă. Nostalgia sa iremisibilă (și romantică) îl face vulnerabil: „Cîndva erau mai puține avioane/ și cerul mai clar, cu puncte luminoase/ mai puțin colorate, dar fixe.” Nepotrivirea cu lumea, dar și cu sinele, este a sa. Și, chiar dacă universul pe care îl propune ca alternativă este unul frust și violent, singur drumul până la destinație este apt să compenseze, prin faptul că prezintă panoramic o realitate crudă, lipsită de fard. Fără să fie un chirurg al versului, Dan Sociu rămâne înainte de orice un scriitor imprevizibil, iar acesta este lucrul cel mai de dorit. Poate și de aceea voi veni cu el în continuare. Pentru că eu nu, dar el cu siguranță știe exact unde merge. Măcar în aparență.

Sursă fotografie: shoperhome.ro

Reclame