Recenzie de carte: Supunere, de Michel Houellebecq

Supunere-APROBAT-e1431285406525-784x1024A devenit foarte greu de ceva timp ca, prin raportare la fenomenul literar din Franţa, să se facă abstracţie de figura emblematică a lui Michel Houellebecq. Scriitorul a reuşit nu doar să ajungă extrem de apreciat pentru creaţiile sale, ci, în plus, să se impună, aproape involuntar, drept lider şi conducător neoficial al opiniei publice. Faptul se datorează în principal temelor deloc comode pe care le abordează cu consecvenţă în fiecare roman ce îi poartă semnatura, dar şi pentru că pare înzestrat cu un năucitor simţ al anticipaţiei, aşa cum am mai văzut, poate, la George Orwell. Spre exemplu, citeam de curând un fragment din Extinderea domeniului luptei (1994), în care romancierul prezenta pasager – ca şi cum cette chose allait de soi – situaţia tensionată în urma atacurilor cu bombă ale unor extremişti arabi. Nimic mai actual. Ca să nu mai vorbesc despre evenimentele tragice de la începutul acestui an din Paris, care au coincis în mod aproape straniu cu lansarea cărţii despre care voi vorbi astăzi, apărută în România la editura Humanitas Fiction.

„Supunere” (orig. Soumission) se concentrează asupra situaţiei politice din Franţa anului 2022, în momentul venirii la putere a unui partid musulman. Totul este înregistrat din perspectiva lui François, profesor universitar la Paris-Sorbonne III, care îşi desfăşoare existenţa zilnică încercând să analizeze, în mod obiectiv, întreaga situaţie aflată pe punctul de a degenera. Ajuns în jurul vârstei de 40 de ani şi având totuşi anumite ambiţii din zona valorilor înalte, (anti)eroul lui Houellebecq se înscrie în gama personajelor cu care scriitorul a debutat în 1994: mizantrop până în măduva oaselor şi marcat de o alarmantă tendinţă spre mediocritate, François se mulţumeşte să îşi ducă traiul de pe-o zi pe alta între universitatea în care priveşte (la fel de obiectiv şi nepărtinitor) siluetele fetelor ce se unduiesc în faţa sa – căci, nu-i aşa?, clişeul profesorului care se îndrăgosteşte de studentele sale nu poate fi nicicând mai de actualitate – şi să îşi ţină plictisit cursurile despre literatură şi apartamentul neprimitor vizitat doar de angajatul serviciului de catering. Personalitatea sa este într-o oarecare măsură anticipată în Extinderea domeniului luptei:

În cele din urmă, o secretară a venit să-mi spună că şedinţa se prelungeşte şi că, din păcate, şeful nu va putea să mă primească azi. Ei bine, am plecat frumuşel acasă. În ce mă priveşte, câtă vreme sunt plătit, ha ha ha!…”

Chiar şi aşa, François are şi ambiţiile fireşti ale unui om de cultură: teză de doctorat de opt sute de pagini, articole primite cu căldură de critici în reviste de specialitate etc. Căzut însă în blazarea lucrătorului contemporan, simte că nu îi mai rămâne decât să remarce cum viaţa i se scurge, constant şi neiertător, printre degete. Scânteia care îl trezeşte pe François din starea vegetativă în care căzuse aparent iremediabil se produce odată cu accelerarea lucrurilor pe scena politică. Fără să intervină în mod direct, profesorul încearcă să se informeze şi, pe cât posibil – cel puţin iniţial -, să se ţină la distanţă de fenomenul bizar ce ia amploare (de aceea există multe pasaje tehnice, seci). Căci, fără să fie o capodoperă a literaturii (cum, de altfel, nici 1984 nu a fost), Soumission descrie o societate aflată într-o criză profundă, în care salvarea pare foarte, foarte departe; mai convenabilă ar fi, în acest context, simpla supunere – trăsătură care îi caracterizează, fără excepţie, pe toţi participanţii la spectacolul morbid al papuşarului Houellebecq.

Francezul alege să plaseze acţiunea într-un viitor apropiat, din moment ce este conştient că doar aşa poate trage un semnal de alarmă asupra situaţiei geopolitice actuale. (Într-adevăr, greu de zis dacă Franţa anului 2500 ar mai fi părut la fel de înspăimântătoare şi, în acelaşi timp, convingătoare…) Înainte de orice, romancierul este un moralist, un observator lucid al situaţiei actuale, care taxează fără ocolişuri derapajele figurilor centrale ale societăţii. Fie că vorbim despre turismul sexual, despre regimuri politice, despre singurătatea şi alienarea omului contemporan, Houellebecq nu se sfieşte să arate cu degetul vinovaţi, să provoace controverse, să creeze lumi care, deşi aparent la distanţă faţă de realitatea pe care o cunoaştem şi în care ne simţim protejaţi, sunt cât se poate de aproape de noi. Iar iminenţa realizării scenariului său este covârşitoare. Atmosfera din Soumission este, ca de-obicei, apăsătoare, acompaniată de notele sumbre ale unor conflicte care, dacă până în prezent se derulau mocnit, în subsolul conştiinţei, acum ajung la suprafaţă. De aceea, totul pare să se desfăşoare mai clar şi coerent, deşi acest lucru afectează nota generală de mister şi teamă care înconjura fiecare roman al său. În cartea de faţă, evenimentele par, cumva, mult mai previzibile, iar tensiunea omniprezentă ajunge să fie mult diluată. Subiectul este, probabil, mai incomod ca niciodată, dar centrul de greutate al povestirii se mută din zona conflictului psihologic, a personajului-simbol al societăţii depersonalizate care însă păstrează urmele raţiunii, către acumularea evenimenţială pe alocuri neechilibrată. Soumission nu lasă impresia întregului închegat, ci a unei naraţiuni haotice, în conformitate cu trăirile şi evenimentele la care se face aluzie. François transcrie, în stil minimalist, exact ceea ce simte şi vede. Iar înstrăinarea umană atinge cote inimaginabile; totul este realizat cu sânge rece şi nepăsare, stări care nu vin ca urmare a unei firi calculate, ci sunt deja reflex de adaptare: La un moment dat, François intră într-o benzinărie devastată. Vânzătoarea zace pe jos într-o baltă de sange, în timp ce el se îndreaptă, calm, spre un raft şi alege un sandviş. Ieşind, face plinul şi demarează lipsit de griji…

Cartea aceasta nu trebuie să fie citită, aşadar, pentru a repera eventuale calităţi literare, ci pentru a fi confruntat, mai tăios ca niciodată, cu o lume din care am putea face parte cu toţii. Houellebecq nu face nicio concesie în procesul de dezgolire, strat cu strat, a nefericirii şi neputinţei umane. Supunerea rămâne singura alternativă; lumea este, de fapt, dornică să fie supusă, căci doar astfel – prin bararea accesului către o potenţială sursă de fericire – orice nelinişte este suprimată. Şi, deşi se învârte prin cercuri literare înalte, François se cufundă treptat într-un pragmatism dublat de conformismul zdrobitor caracteristic tuturor personajelor romanului. Etapă pe care o resimte acut, realizând faptul că lumea se îndreaptă într-o direcţie greşită: „Un protest, fie el şi unanim, al cadrelor universitare ar fi trecut aproape nebăgat în seamă; dar, după cum se vede, în Arabia Saudită n-aveau cum să afle asta. De fapt, încă mai credeau în puterea elitei intelectuale, lucru aproape emoţionant.” La fel de emoţionant ca această contradicţie între (încă) prezentul simţ critic şi absenţa totală a instinctului de revoltă de orice tip.

De fapt, Soumission este o carte care îndeamnă la meditaţie, care poate schimba mentalităţi. Este o odă adusă libertăţii, o condamnare definitivă a supunerii docile, a lipsei de viziune, a nepăsării şi dezumanizării. Din punct de vedere literar, romanul este mai facil decât creaţiile anterioare ale francezului, dar cred că nici chiar el nu a vizat scrierea unor pagini cu pură valoare estetică, ci, mai ales, prezentarea unui fenomen de a cărui amploare nu a devenit conştient decât pe 7 ianuarie 2015. Fiindcă Houellebecq ilustrează situaţia mai lucid (ba chiar cu mai mult umor combinat cu analiză pertinentă şi obiectivă) decât cei de la Charlie Hebdo. Soumission nu vine sub forma unor şoapte dulci într-o dimineaţă însorită, ci se prezintă ca un strigăt tulburător, care înspăimântă şi perturbă neîncetat.

Sursă fotografie: lapunkt.ro

Reclame

Recenzie de carte: Orizontul, de Patrick Modiano

lhorizon_folioÎn ultima vreme, de câte ori citesc vreun roman scris de Modiano, mă cuprinde o inexplicabilă stare de bine. Posibil să fi avut acest sentiment încă de la început, dar să nu fi fost conştient de el, adică de când am parcurs, oarecum surprins de stilul scriiturii pe care îl descopeream, Strada dughenelor întunecoase, considerat de Denisa Comănescu (şi nu numai) capodopera autorului recompensat anul acesta cu Premiul Nobel. În orice caz, în opinia mea de lector fidel al lui Modiano, nu cred că se poate vorbi de fapt despre un veritabil chef-d’œuvre al său, căci majoritatea cărţilor ce îi aparţin se aseamănă izbitor în privinţa aspectelor esenţiale. Oricum, romancierul francez este perfect conştient de asta, chiar el admiţând, cu un zâmbet timid pe buze, că scrie mereu le même roman. Fapt care pe mine nu poate decât să mă bucure. De aceea, în teorie, lectura unui singur roman de-al său poate oferi o opinie de ansamblu relevantă cu privire la universul modianesc. Însă fiecare carte ce îi aparţine diferă şi încântă neîncetat, niciuna nu este la fel. Aşa e felul lor, asta ca să parafrazez un autor român. Azi vreau să vorbesc despre L’horizon, în special pentru că va beneficia în curand şi de o lansare la Humanitas Fiction, roman publicat în original în 2010 la Éditions Gallimard, pe care l-am parcurs în ediţia de buzunar Folio.

Ar fi nedrept să discutăm în opera lui Modiano despre o acţiune în adevăratul sens al cuvântului. Cărţile sale se citesc, în principiu, pentru atmosfera sui-generis. Totuşi, evenimentele existente au o curgere lină, fluidă, zilele par să se scurgă într-un soi de blazare împăciuitoare. L’horizon transportă cititorul în (deja) clasicul Paris al secolului trecut. Există, chiar şi asa, paralele fugitive între trecut şi prezentul lipsit de farmec şi personalitate, în momentele în care Jean Bosmans, scriitor aflat la vârsta reflecţiilor, decide să recupereze tinereţea prin intermediul fragmentelor de amintire subiectivă, la patruzeci de ani de la desfăşurarea evenimentelor în centrul cărora se va situa Margaret Le Coz. Pasajele rememorate vor fi însemnate cu grijă într-un carneţel, pe fundalul – surprinzător, aş zice, pentru lumea lui Patrick Modiano – zgârienorilor contemporani şi al unui oras care îşi pierde, treptat, identitatea. Condiţie pe care o împartăşeşte, de altfel, cu Bosmans, ce reuşeşte să se izoleze într-un spaţiu imaterial, în care curgerea timpului şi orice alt aspect al vieţii trecătoare nu mai au nicio relevanţă. Pornit, la rândul său, în căutarea identităţii prin redobândirea unei perioade înceţoşate a vieţii, Bosmans îngheaţă timpul, doar lipsa figurii crude a părinţilor (sau, mai curând, teama de regăsirea ei) mai putând să spargă această barieră imaginară.

photos-doisneau-paris

Clipa pătrunderii în Parisul anilor ’60 este, aşa cum era de aşteptat, intensă şi fascinantă. (Deşi mereu îmi şoptesc, naiv, că sunt deja obişnuit cu elementele acestuia, adică imun la senzaţia perturbatoare a lor, din moment ce capătă caracter de recurenţă excesivă în creaţia francezului, de fiecare dată mă văd surprins, captivat şi nevoit să îmi accept condiţia de cititor vrăjit iremediabil de ele…) Cu toate acestea, trebuie să recunosc faptul că L’horizon m-a uimit prin gradul său de complexitate mai avansat faţă de alte opere ale romancierului, unde Parisul era piesa esenţială din desfăşurarea acţiunii. Aici, cartierele şi străzile oraşului sunt mai aproape (din păcate, zic eu) de rolul de simplu decor al – da, e posibil! – unei poveşti. Nici toponimele nu mai apar, ca în alte cazuri, în avalanşă (vezi Un cirque passe, probabil cartea mea preferată semnată de el, sau Dans le café de la jeunesse perdue), deşi ele există şi sunt parte integrantă a naraţiunii. De altfel, concepţia lui Modiano este aceea conform căreia detaliile de acest tip conferă autenticitate povestirii. Şi, dacă îmi este permis, un şarm absolut inconfundabil.

Aşadar, legătura înfiripată pe străzile arondismentelor pariziene dintre Bosmans şi Margaret este posibilă doar pentru că amândoi împart amintirea unei copilării nefericite, care încă îi bântuie (altă caracteristică generală a lui Modiano). Războiul sau părinţii lipsiţi de orice formă de umanitate modelează personalităţi şubrede, enigmatice prin excelenţă, universul descris fiind înţesat de figuri memorabile ale unor străini fantomatici cunoscuţi doar după nume, cu siluetă unduitoare şi imbracaminte închisă la culoare, care par să ascundă, fiecare, secrete teribile, în timp ce se îndepărtează cu pas grăbit în noaptea străzilor neumblate. Paginile cărţii conturează un oraş pustiit, deseori ostil, fundal ideal pentru dezvoltarea unor personaje complexe (dar, bineînţeles, marcate de sentimentul nesiguranţei care este, până la final, inoculat şi lectorului). Oscilând între Paris, Elveţia şi Berlin – ultimele două descrise doar prin intermediul evocării -, întâmplarile par să fie „inventariate” în funcţie de repere sezoniere, idee inedită accentuată aici mai puternic decât în alte texte scrise de Modiano. Aceasta este, probabil, partea mea preferată din carte: anotimpul devine singurul mijloc de aducere-aminte şi plasare a evenimentelor într-un cadru aproximativ, iar descrierile paşnice ale lor sunt, efectiv, heart warming. Ploaia sau ninsoarea sunt un deliciu plastic, momentele în care romanul pare să urce pe culmile inefabilului. Excelentă este şi metafora-simbol a orizontului: în funcţie de alegerile şi persoanele întâlnite, acesta este modelat şi modificat constant. Aparent paradoxal, romanul descrie evenimente disparate din viaţa unor persoane fără orizont. Fugind din Berlin sau fiind continuu terorizate de amintirea dureroasă a propriilor părinţi, ele par să nu mai aibă nicio aspiraţie, ci să trăiască cu înfrigurare ori detaşare fiecare clipă. Bosmans se cufundă în munca de librar al unei edituri specializate în ştiinţe oculte (temă regăsită şi în Des inconnues), în timp ce partenera sa ocupă un post de guvernantă în familii cu totul neobişnuite. Întâlnirile şi dialogurile sunt, în contrast cu atmosfera generală, aspre, tăioase, induc sentimentul insolitului şi al conflictului care mocneşte fără încetare, creând un tablou incomod.

Le-cafe-de-Flore-au-petit-matin-en-1976-

L’horizon contrazice, mai mult decât alte opere ce îi poartă semnătura lui Modiano, ideea generală conform căreia în cărţile sale nu se întâmplă mare lucru. Şi, poate tocmai pentru că are un fir narativ destul de alert şi multe evenimente înlănţuite, poţi ajunge să le pierzi şirul. Chiar şi aşa, spiritul scriitorului este la fel de prezent ca oricând: gura clasică (şi extrem de importantă) de metrou, parcurile pustii la ceas de noapte, cafenelele percepute ca ultim refugiu. Cu foarte puţini scriitori m-am potrivit atât de bine încât să am impresia că, indiferent de roman, scriu (şi) pentru mine. Patrick Modiano este unul dintre ei. Şi cred că deja nu mă mai pot ascunde după deget: până când nu îi voi parcurge toată opera nu voi avea linişte. Iar de-abia de-atunci voi cunoaşte, poate, asemeni personajelor din cărţile lui, plictisul existenţial.

P.S. Adaug mai jos şi o fotografie cu versiunea apărută la Editura Humanitas Fiction, ce poate fi comandată la adresa: http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/noi_aparitii

11287313_10204647156241966_1785139969_n

Foto: Paris ZigZag/© Robert Doisneau/© Jeanloup Sieff/Ed. Humanitas Fiction