La Bucureşti

Am dat o fugă weekend-ul acesta la Bucureşti. Cu excepţia câtorva ocazii în care am tranzitat oraşul (drumul spre aeroport etc), nu mai fusesem acolo de ceva ani buni. Pe de-o parte, am fost surprins să regăsesc un Bucureşti (mai) verde, cu aer respirabil şi parcuri împânzite de lalele – o bucurie vizuală -, iar pe de alta, o capitală care se apropie încet, încet, de Occident, un oraş viu şi divers ce mi-a amintit, în sfârşit, de Paris. Sunt convins că, aşa cum îmi zicea un taximetrist, mai sunt multe de făcut. Poate a fost vremea bună „de vină”, sau faptul că m-am aflat în compania persoanelor potrivite, din categoria acelora care, oriunde te-ai afla, ştiu să îţi arate faţa frumoasă a lucrurilor. Oricum, important e că Bucureştiul, per ansamblu, mi-a plăcut.

DSC_0510_zpskmaixwrsNu am ratat prilejul să văd cu ochii mei vestitul Cărtureşti Carusel. Sincer să fiu, nu ştiu exact ce speram să găsesc mai deosebit în librăria din Centrul Vechi dar, în orice caz, aşteptările nu mi-au fost întrecute. Este clar că, în primul rând, Caruselul este o afacere, un obiectiv turistic, mai degrabă decât o librărie proprement dite. Nu vă obosesc cu detalii tehnice, ştiu că acestea s-au vehiculat deseori în ultimul timp pe Facebook şi nu numai. Totuşi, pentru un pasionat serios de literatură, noua librărie va părea cu siguranţă incompletă – beletristica, spre exemplu, ocupă numai jumătate de etaj (evident, un spaţiu insuficient), iar aranjamentul cărţilor este realizat alfabetic, în funcţie de numele autorului, ceea ce poate cauza confuzii sau o aparenţă de haos. Am nimerit la Carusel într-o zi, cred, nu foarte aglomerată, dar m-am simţit chiar şi aşa înconjurat din toate părţile, îmbulzit şi presat, atmosferă ce contrastează cu ideea de tihnă şi intimitate specifică unei librării clasice. Există, totuşi, şi părţi bune (menţionate, pare-mi-se, cel puţin în câteva articole din Dilema Veche; posibil să greşesc, însă ele vin, oricum, de la sine, iar simplul fapt de a le repeta nu este fără rost): dacă Caruselul nu se adresează, în principiu, lectorilor avizaţi, „devoratorilor” de volume, asta nu înseamnă că nu deţine o binevenită (şi necesară) funcţie de „ademenire” a cititorilor de ocazie. Cartea nu mai are, la Carusel, doar calitatea informativă, ci este prezentată într-o manieră prietenoasă drept un obiect de artă situat într-un fel de templu ce i se dedică. Probabil acesta este şi motivul pentru care s-a preferat astfel aranjarea cărţilor, neţinându-se cont de editură sau colecţie şi refuzându-se, de fapt, monotonia. Cărtureştiul din Centrul Vechi este, în definitiv, un spectacol vizual. Renovarea clădirii şi transformarea ei într-o librărie de-a dreptul impunătoare reprezintă, deci, un lucru lăudabil. În acest fel, vizitatorii din orice ţară (de altfel, secţiunea de limbă engleză este bine pusă la punct; mai slab dotată este cea de franceză, dar trecem cu vederea 😀 ) vor putea pleca de acolo cu o carte sau un CD cu muzică bună, iar totul va fi spontan, firesc. Poate aşa se va relansa şi în România cultura cărţii. Chiar dacă nu, tentativa rămâne la fel de reuşită.

DSC_0564_zpsloqkc9dt

DSC_0558_zps72a2dsng (1)

DSC_0560_zpsffmdlgi5

DSC_0611_zps51imdzk9Am încheiat ziua cu o plimbare pe Calea Victoriei, sincronizată perfect cu ultima seară a festivalului internaţional al luminilor Spotlight. A fost o chestiune de şansă de care mă bucur că am putut profita. Cu toate că, după ce spectacolul de lumini de pe faţada Teatrului Odeon, la care asistasem nemişcat alături de sute de oameni, s-a terminat, şi în momentul reluării plimbării m-am trezit sufocat de-a dreptul de aglomeraţia excesivă, seara a fost de excepţie. Am văzut, astfel, faţa occidentală a Bucureştiului, cea în care maşinile lasă loc bicicletelor (à-propos, s-a construit şi o pistă faină destintă bicicliştilor de-a lungul Căii Victoriei şi probabil că vor mai urma şi altele) şi pietonilor, iar totul este scufundat într-o aură luminoasă electrizantă, acompaniată de muzică de calitate. Faţadele unor clădiri-simbol precum Cercul Militar Naţional sau Muzeul de Istorie au fost iluminate special şi, într-adevăr, Calea Victoriei a apărut „într-o cu totul altă lumină”. Am simţit că puteam fi aproape oriunde în seara aceea, că nu mai conta dacă oraşul se numea Londra, Paris sau Tokyo. Însă a fost Bucureşti, iar feelingul că lucrurile sunt pe drumul cel bun mi s-a părut extraordinar.

DSC_0618_zpsykfbbngy

DSC_0572_zpsaikvu5yr

DSC_0597_zps00sal9ak

DSC_0593_zpss9vvfayq

DSC_0586_zpsmamj7hwh

DSC_0569_zpsz4cwxvir

Reclame

După Paşte

Mare mi-a fost surprinderea când m-am trezit cuprins de o aură uşoară de nostalgie inexplicabilă, în timpul scurtei excursii cu bicicleta de ieri. Pe măsură ce traversam acele locuri, începeam să mă simt ca atunci când, adult fiind, priveşti o fotografie din copilărie şi realizezi cu tristeţe că anii s-au scurs, sau când, iarna, sub pătură, gândul ţi se îndreaptă inevitabil spre o pajişte înverzită, scufundată în raze. Mi-a luat ceva timp să descopăr cauza acestei trăiri, iar mica mea „revelaţie” m-a izbit cu putere. Bicicletele, copacii aşezaţi în linie ca la o debarcare, cum zicea Nichita, verdele copleşitor şi apa care ne înconjura din toate părţile: totul semăna cu o copie autohtonă, cât se poate de vie, a plimbării prin grădinile de la Versailles făcută acum câteva luni. Totul părea desprins din acele locuri, iar amintirea suprapusă noii experienţe mi-a oferit, în sfârşit, iluzia evadării.

11066113_1649173481978963_1592488042_o

11089099_1649173515312293_2041455383_o

11126991_1649173511978960_735371023_o

11148257_1649173521978959_131738954_o

11153410_1649173528645625_1480628918_o

11163551_1649173525312292_180720808_o