Cronică de film – … Fifty Shades of Grey

50_Shades_of_Grey_movie_poster_Recunosc că nu mă număr, din fericire, printre cei care au citit „Fifty Shades of Grey”. Acest lucru mi-a permis, pe de-o parte, să mă ţin la distanţă de fenomenul social ce a înconjurat această carte – poate cea mai proastă operă literară (oricum, e mult spus) scrisă vreodată care să aibă un succes atât de mare la public -, iar pe de alta, să nu fiu deloc influenţat în privinţa vizionării peliculei mult aşteptate. Să judec, parafrazându-l pe Kogălniceanu, filmul şi nu contextul, fără a ţine seama de eventualele diferenţe între carte şi ecranizare.

Am mers la „Fifty Shades of Grey” având drept „documentare” prealabilă (doar) o pagină din carte citită şi trailerul pe care l-am vizionat la cinematograf la o producţie anterioară, fără însă să îi acord prea mare atenţie. Pagina era desprinsă, pare-se, chiar din mijlocul „acţiunii”. O scriitură atât de lipicioasă şi falsă, mai rar; prin comparaţie, John Green este un scriitor extraordindar. Filmul face treabă bună (zic eu) din a ecraniza cartea, măcar în ceea ce priveşte calitatea asemănătoare a producţiei rezultate. Nu am de gând să vă povestesc acţiunea. Vă spun doar că situaţiile sunt mai mereu ilogice, total nefireşti. Spre exemplu, să te trezeşti brusc faţă în faţă cu iubitul tău milionar, plasat strategic lângă un elicopter pe care îl mai şi pilotează pare, pentru protagonistă, dacă nu natural, măcar de aşteptat. Mărturisesc că nu sunt foarte la curent cu societatea americană din zilele noastre, dar parcă nici chiar aşa. 😀 În orice caz, nu are rost să judecăm întâmplările ca atare, căci – să zicem – nu în asta consta punctul forte al peliculei.

Şi ajung, aşadar, la partea care – presupun – îi interesa pe cei mai mulţi. Scenele de sex sunt destule ca număr, dar realizarea lor este cel puţin penibilă. Sunt atât de rău jucate, încât stârnesc, involuntar, râsul. Filmul capătă accente comice în momentele cele mai inoportune. Sexul este grăbit, jalnic şi forţat, iar producţia, per ansamblu – paradoxal sau nu -, pudică (vorba lui Marius Chivu). Jamie Dornan, în rolul excentricului (am folosit un eufemism) milionar, joacă foarte slab, iar modul în care este filmat îi arată, de-a lungul întregii pelicule, până la limita plictisirii, aceeaşi figură inexpresivă şi ternă. Dakota Johnson e ceva mai potrivită în rol, dar, chiar şi aşa, „Fifty Shades…” beneficiază, din păcate, de o regizoare mediocră.

Mai grav este că această isterie cauzată de film (şi carte) nu se va opri aici. Am înţeles că va urma o continuare. „Fifty Shades of Grey” este o peliculă total nereuşită, învăluită de clişee de la un capăt la altul – dar, oricum, acest fapt era mai mult decât previzibil din moment ce este bazată pe o carte atât de slabă, scrisă parcă asemeni unei glume la adresa literaturii (căci protagonista urmează, ce ironie, cursurile de „English lit„) -, care va avea mare succes la public, din nefericire. Iar dacă aşa au înţeles cei de la Hollywood că trebuie celebrată la nivel global ziua de 14 februarie (adică, până la urmă, momentul când sărbătorim iubirea), dacă există posibilitatea ca relaţiile moderne să arate astfel, este trist…

Notă: Fotografia nu îmi aparţine.

Reclame