Vreau la Avishai Cohen!

Bucuria a fost mare când am auzit de deschiderea „Art Café” la Tulcea. Îmbinând muzica bună cu o atmosferă relaxantă, propice, cafeneaua – sora mai mică a clubului La Scena din Bucureşti – constituia prima idee (concretizată) de acest tip din oraşul nostru. În decurs de aproape doi ani, aici au concertat, printre alţii, Maria Răducanu, Nadia Trohin & Mircea Tiberian, Sorin Terinte & Cătălina Beta sau Ada Milea. Acest articol survine, în fapt, la mai puţin de o săptămână înaintea reprezentaţiei (sper eu) extraordinare a Alexandrei Uşurelu, una din cele mai plăcute voci ale momentului de la noi – „o Norah Jones a României” -, care se va afla în Tulcea pentru prima dată.

Dar nu acesta este principalul motiv pentru care am ales să scriu despre jazz, acest gen muzical prea puţin răspândit la noi în ţară, care îşi are căutare, momentan, doar în cafenelele de profil – ambianţa lor e unică -. Eforturi de promovare se fac (chiar la Tulcea, la începutul verii, am avut festivalul DobroJazz) iar lumea pare să manifeste o deschidere crescândă spre individualitatea sa. Cred că despre My One and Only Love am auzit, cu adevărat, la una din conferinţele lui Florian Lungu, desigur, de la „Art Café”, după ce o ascultasem, inconştient, de atâtea ori în copilărie, fiind deseori aleasă de mama să cânte în surdină. Înconjurat de tablourile pictorilor locali, învăluit de lumina difuză, în faţa unei audienţe nu prea generoase (dar constante la fiecare manifestare de acest tip), „Moşu” ne înfăţişa o scurtă istorie a jazz-ului, presărată, fie de creaţii devenite legende, fie de reprezentaţii mai puţin cunoscute, dar pline de virtuozitate. Printre ele se regăsea, aşadar, şi această melodie. Aparţinând trecutului dar devenită, prin numeroasele variante, eternă, a făcut, pe bună dreptate, istorie muzicală (probabil că una din aceste versiuni fusese aleasă drept exemplificare în timpul conferinţei):

Toate au acea amprentă specială, care le oferă originalitate. Iar versurile încărcate de sensibilitate l-au atras chiar şi pe Sting:

Cu toate acestea, îmi pare că cea mai expresivă variantă este chiar cea mai cunoscută, interpretată de John Coltrane şi Johnny Hartman:

Să revin, totuşi, la gândul iniţial, de care pesemne că m-am îndepărtat – aş putea să găsesc versiuni ale acestui cântec la nesfârşit. Ceea ce m-a determinat, într-adevăr, să scriu, a fost campania lansată de blogalinitiative.ro, în contextul serilor Jazz Night Out din Bucureşti: Pe 14 octombrie au cântat Youn Sun Nah Duo şi Paolo Fresu Devil Quartet; pe 23 octombrie va avea loc reprezentaţia celor de la Victor Wooten Band. Concertul vizat de mine are loc în a treia seară, pe 6 noiembrie, când publicul va fi încântat de către Avishai Cohen Trio (detalii aici) Întreg evenimentul este detaliat aici. Vă sfătuiesc să mergeţi la concerte sau, în orice caz, să susţineţi jazz-ul, într-o ţară care nu şi-a dezvoltat pe deplin cultura acestui gen muzical, dar care trebuie să o facă. La final (întrucât chiar nu mă pot abţine), adaug şi interpretarea lui Chick Corea, cel care l-a facut faimos cu adevarat pe Avishai Cohen.

Notă: Videoclipurile articolului nu îmi aparţin!

Reclame

Cronică de film: Gone Girl

Gone Girl FilmLa şapte ani de la lansarea lui Gone Baby Gone, primul film pe care l-a regizat, Ben Affleck revine în Gone Girl, un film cu temă asemănătoare, însă care dispune de o complexitate mult mai mare decât precedentul, de data aceasta ca actor în rol principal.

Acest review poate conţine spoilere!

În ziua sărbătoririi a cinci ani de căsnicie, Nick Dunne (Affleck) ajunge acasă şi observă că Amy (Rosamund Pike), nevasta sa, este de negăsit. Poliţia demarează în scurt timp o anchetă, iar detaliile remarcate în casă – o masă de sticlă spartă, urme de sânge – surprind de la început. În plus, lipsa de cooperare a lui Nick, faptul că nu cunoaşte, se pare, aproape nimic despre jumătatea sa, precum şi aparentul calm interior de care dă dovadă în condiţiile unui astfel de incident tragic (şi cât se poate de suspect), îl transformă rapid din compătimit, „lovit de soarta necruţătoare”, în antagonist. De cealaltă parte, Amy, care, în urmă cu ceva vreme constituise sursa de inspiraţie pentru câteva cărţi cu prinţese destinate copiilor, devine eroina aflată la ananghie a Americii. Acţiunea evoluează lent, fiind înfăţişată pe două planuri – unul al prezentului, focusat asupra lui Nick Dunne şi altul al jurnalului ţinut în mod secret de către Amy, care recuperează, în mod cronologic, întreaga istorie a cuplului. Pelicula dispune de numeroase întorsături absolut surprinzatoare de situaţie dar, în ciuda presupusei lipse de logică şi a unor potenţiale dificultăţi de urmărire, filmul trece uşor şi capătă, începând de la jumătatea sa, un contur simplu, plăcut.

Întreaga întâmplare va reprezenta, evident, subiectul unui circ media. Superficialitatea surselor de informaţie, ancheta poliţiei, jurnalul, componenta politică – nu foarte exploatată în film -, toate conferă producţiei un caracter complex, de întreg bine închegat. Ele contribuie, în acelaşi timp, la creionarea în prim-plan a unei răpiri care, de fapt, ia naştere dintr-o căsnicie de vis (bineînţeles) ce se transformă, încet-încet, într-un real coşmar. Problema mariajului este atacată în „Gone Girl” încă de la primele cadre, iar tot acest haos mediatic şi social, dominat de încrederea oarbă în prejudecăţi, se constituie într-un reproş la adresa Americii. Filmul se descurcă excelent în a schimba viziunea cu care sunt privite personajele şi popularitatea de care se bucură pe măsură ce avansăm în acţiune: la început, Nick Dunne este portretizat asemeni unui martir, apoi va deveni inamicul societăţii, pentru ca totul să se schimbe în final. De altfel, Ben Affleck propune, probabil, cel mai bun rol al carierei – debusolat, lipsit de orice reper, refuzând să comunice şi să primească orice sprijin din exterior, Nick Dunne este un personaj cu care mulţi s-ar putea identifica. Ajunge să fie, prin acţiunile pe care le întreprinde, un simbol, o tipologie în sine. Chiar şi asa, Rosamund Pike (Jack Reacher) este cea care oferă, cu adevărat, strălucire acestui film, în rolul prinţesei de basm modern care pare să aibă viaţa perfectă – o sărutare într-un nor de zahăr, căreia îi atribuie sentimentul de unicitate a gestului, dar care se va pierde în timpul unei ninsori… – şi care trece de la acea stare de exuberanţă (nearatată, cu toate acestea, în mod direct) la una în care doar o armă i-ar mai putea aduce liniştea. Cei doi sunt completaţi de Tyler Perry, aflat la primul său rol „serios” sau de Neil Patrick Harris.

David Fincher se află la o nouă ecranizare realizată pe baza unui roman, după Fight Club, Zodiac sau The Girl with the Dragon Tattoo. Gone Girl pare că îi întregeşte opera, semănând întrucâtva cu Prisoners (2013) sau, în anumite aspecte, chiar cu Fargo (1996). Având accente de comedie (foarte) neagră, pelicula poate fi considerată cu uşurinţă ca aparţinând categoriei neo-noirului. Totul este sumbru, calculat şi complex, chiar dacă anumite scene par, după un punct, exagerate. Suspansul este prezent pe întreaga desfăşurare a filmului, amintind de filmele lui Lynch sau chiar Hitchcock. Nivelul de detaliere şi replicare nu este la fel de înalt ca în „Zodiac”, iar senzaţia de lugubru este mult „îmblânzită” faţă de Se7en (care era, totuşi, un film noir prin excelenţă), dar chiar şi aşa, Gone Girl este, fără îndoială, cel mai bun film american al anului, lansat până în momentul de faţă.

Sursă fotografie: filmbioscoop.com