Cronică de film: The Equalizer

The_Equalizer_El_protector-392015711-largeRegizorul american Antoine Fuqua revine pe marile ecrane cu pelicula The Equalizer, un film de acţiune atipic, destul de atent realizat, însă care nu se poate detaşa, nici el, de anumite clişee specific hollywoodiene.

Déjà Vu

Filmul se deschide cu Robert McCall (Denzel Washington), un om din societatea de mijloc, angajat al Dedemanului american: trăieşte o viaţă ordonată, încearcă să îi ajute pe ceilalţi, citeşte. Îşi petrece nopţile în acelaşi restaurant, căci nu poate dormi. De fapt, evident, McCall vrea să îşi lase definitiv în urmă trecutul, dar nu este capabil să o facă. Se împrieteneşte cu Alina, o prostituată interpretată de către … Chloe Grace Moretz şi, în momentul în care o găseşte bătută cumplit la spital, decide să îi cumpere libertatea. Lucrurile nu merg chiar ca pe hârtie, astfel că McCall porneşte – conştient sau nu – într-o (ultimă, se pare) misiune de a decima mafia rusească ce o controla şi pe Alina. Povestea a fost ilustrată, sub o formă sau alta, la Hollywood, de câteva decenii încoace, deci sentimentul de originalitate nu există. Filmul încearcă să suplinească această lipsă prin inserarea altor câteva detalii ce ar putea părea interesante pentru publicul cu experienţă de vizionare subţire – Robert are o abilitate secretă, ce îl transformă într-o maşină de ucis, dar şi un ceas ce îi permite planificarea minuţioasă a fiecărei acţiuni. Din păcate, niciuna din cele două nu este suficient exploatată şi sunt, aşadar, superflue, uşurând, totuşi, într-o oarecare măsură, experienţa vizionatului.

Paved with good intentions

Trecutul lui McCall este (neinspirat) lăsat în ceaţă. Spectatorul nu află decât că, odată, a avut o soţie care „i-a frânt inima”. Mai nimic din ceea ce vedem nu este plauzibil – de exemplu, Robert începe să omoare cu cruzime, aproape la întâmplare, pe oricine simte că este cât de puţin suspect, doar pentru că s-a împrietenit cu acea tânără, asemeni unui înger răzbunător, dar care ajunge să salveze o persoană ucigând alte 30, fie ele şi de partea cealaltă a legii. Senzaţia de one man army este omniprezentă în film, iar unul din marile inconveniente este acela că, pentru unii din criminalii cei mai periculoşi (teoretic) ai Americii, mafioţii cu care se confruntă McCall sunt foarte slab pregătiţi, fiind culcaţi la pământ din câteva mişcări. Practic, McCall nu are absolut nicio problemă în a distruge – se presupune – una din cele mai puternice reţele infracţionale din State, de unul singur. Poliţia nu îşi face nicio clipă apariţia decât prin 3 indivizi corupţi care lucrează, bineînţeles, tot pentru ruşi. Cea mai inspirată alegere mi-a părut simetria început – final: în debut, McCall citeşte „Bătrânul şi marea”, existând analogia dintre el şi pescarul ce a fost supus, chiar când nu se mai aştepta, la încercarea finală, în timp ce la sfârşit, Robert este înfăţişat pe malul mării, la apus. Inserţia este subtilă, dar binevenită. Scenariul este ofertant doar pentru Washington, care livrează o performanţă credibilă. Prin scenele de intensitate scăzută – „The Equalizer” este, după cum am spus, un film atipic, în care pasajele (brutale) de acţiune sângeroasă se vor lăsa aşteptate, în detrimentul unora ce l-ar încadra relativ bine în categoria dramă -, actorul american conferă un plus acestei pelicule cam inconsistente per total. Este, dacă vreţi, ca pescarul a cărui barcă are o gaură (ce-i drept, nu foarte mare) prin care întră apa, iar el o scoate, asudând, cu o găleată, reuşind astfel să o menţină pe linia de plutire până la ţărm. Celelalte personaje nu dispun de complexitate, iar Moretz are un timp cumulat pe ecran de aproximativ 20 de minute, insuficient pentru conturarea unei personalităţi.

The Equalizer este, cu toate acestea, mult mai detaliat şi mai plăcut decât penultimul film regizat de Antoine Fuqua, „Olympus Has Fallen”, propunând chiar anumite accente din filmele noir. Nu este mai bun ca „Training Day”, dar este o încercare decentă – raportată doar la categoria film de acţiune – de a diversifica. Existenţa clişeelor este supărătoare (vezi bătălia finală, în care Washington apare în ploaie ca un „Terminator”), dar are şi câteva părţi bune. Ca film ce a deschis, printre alte pelicule, sezonul de toamnă – iarnă la Hollywood, adică perioada din care se aleg, într-o majoritate covârşitoare, candidatele la Oscar, nu face decât să prelungească aşteptarea altor producţii ce arată mult mai promiţător.

Sursă imagine: filmaffinity.com

Reclame

Un vœu pour la planète

J’ai écrit ce récit il y a trois mois, à l’occasion d’un concours lancé autour des valeurs humanistes portées par le Petit Prince.

Un vœu pour la planète

Ma pivoine de steppe fera rougir les barbares

Je regardais la ville grise. Les nuages envahissaient le ciel, et les bâtiments étaient monotones comme un jour d’octobre. Mais c’était le printemps et j’avais une sensation bien étrange. Mon esprit était lourd, comme s’il devait porter un géant sur ses petits bras. J’ai décidé de regagner mon endroit favori : un lieu, heureusement moins connu, situé entre la forêt bruissante mais respirant un silence énigmatique, et le lac profond, qui gardait les mémoires de tous mes ancêtres. Pourtant, cette fois, c’était un peu différent : je portais avec moi un livre spécial.
En me promenant, je voyais des débris, des déchets qui me faisaient du mal. Le paysage – si pittoresque et si beau, d’ailleurs – devait souffrir des peines immérités, des blessures inhumaines de la part des… humains. Toute la planète, tellement diverse et belle, avait l’infortune d’être habitée par des êtres gaspilleurs et ingrats!
« On doit absolument changer cela! », me suis-je dit, navré.
J’étais arrivé. Je me sentais, comme toujours, libre et heureux. J’ai regardé encore une fois l’endroit. Malgré ma solitude, je savais que je n’étais pas du tout seul, puisque j’étais entouré par tant de bouteilles en plastic, de bouts de papier ou de boîtes de toutes les formes. J’étais si bouleversé, que je me sentais impuissant et insignifiant. Je suis entré plus profondément dans la forêt. En ce mois de mai, le vert tendre n’a pas son pareil. Assis sur l’herbe jeune, j’ai commencé à lire, en essayant de surmonter ma colère et mon chagrin.
Et puis, je l’ai vue. Elle était là, « couronnée » de débris. Mais sa couleur, plus brillante que jamais, la rendait si forte, que tout l’univers semblait s’y miroiter. Ma fleur, ma petite fleur chérie. Elle avait donc réussi à vaincre les gens, à tromper leur vigilance, à échapper à leur désir fou et brutal de l’arracher. Parfois de la vendre. J’ai fondu en larmes, mais cela me faisait du bien, car mes larmes arrosaient la fleur. De l’eau profondément humaine, au bout du compte.
Et je me suis promis qu’à partir de ce jour-là, je reviendrais pour la soigner, la libérer de ce fardeau grotesque d’ordures salissant le nom même de « fleur ». Ma belle pivoine de steppe, protégée par la loi, mais humiliée par les gens. Cet être délicat d’un rouge innommable, qui partageait mon sentiment de solitude, s’insinuait doucement dans mon âme et y fleurissait, libre et à l’abri du mal. J’étais moi-même une fleur. Alors, je me suis fait une promesse.
J’y reviendrai. Avec mes copains. Ils feront venir d’autres copains. Nous libérerons les pivoines et avec elles, les abeilles et les bourdons butineurs. Herbe à Robert, achillée millefeuille, buglosse, cotinus, aubépine, églantier et tant de beautés sauvages. Une odyssée qui commencera avec une fleur. À protéger.
Et, bien que je susse que mon rêve était plutôt utopique, c’était une pensée rassurante, capable de magies. Réelles.

„Din suflet. Pentru suflet.”

DSC_2439Asta a scris una din persoanele care au decis să ia parte la campania „Uită o carte undeva” (din franceză, Oublie un livre quelque part) şi mi s-a parut că transpune în cuvinte cel mai bine ceea ce a simbolizat săptămâna care tocmai a trecut. Teoretic, campania a luat sfârşit, însă ea va continua cu siguranţă, dat fiind faptul că, cel puţin din ceea ce am văzut pe internet, a avut un mare succes şi, totodată, o primire călduroasă neaşteptată pentru o ţară precum România. Acest lucru dovedeşte că cititul – în sensul de activitate pentru suflet – devine nu neaparat mai popular, dar, în orice caz, mai apreciat, mai cool chiar, ajutat, în mare măsură, de iniţiative precum Book bucket Challenge (nominalizarea a 10 titluri de cărţi care te-au influenţat) sau cea despre care vreau să vorbesc în acest articol.

DSC_2446

Dintre campaniile având ca scop promovarea lecturii – toate, pe bună dreptate, foarte interesante -, aceasta m-a atras cel mai mult. Aproape că nu am mai avut răbdare când am auzit de ea, am vrut să o pun în practică imediat. Am ales – pentru titlu, evident – cartea „Luminile din Septembrie„, a lui Carlos Ruiz Zafon, am încropit o scurtă dedicaţie şi am pornit, lăsând-o mai apoi pe o bancă, într-un parc liniştit, învăluit de calda lumină a lui septembrie. Am plecat îngândurat, cu paşi grei – lăsasem, în definitiv, şi o mică parte din mine acolo -, dând un ocol parcului şi privind aproape mereu în urmă cartea ale cărei pagini se legănau în vânt. Pentru câteva clipe, mi-a fost teamă – o teamă complet iraţională – că post-it-ul se va dezlipi, sau, mai rău, că volumul va cădea (!) de pe bancă. Nu s-a întâmplat astfel (bineînţeles) şi, nu după mult timp, chiar când mă pregăteam să părăsesc parcul, despărţindu-mă iremediabil şi în gând de carte, am observat doi tineri, frumoşi ca toţi îndrăgostiţii, apropiindu-se de bancă. Au luat-o, remarcănd, probabil, mesajul de pe post-it („Am uitat aici o carte. Este pentru tine.”). Au citit dedicaţia, au făcut poze şi au zambit. Fericirea se citea pe chipurile lor. Iar eu mă bucuram alături de ei, din umbră, ca un biet „uituc” ce-am fost şi voi fi mereu.

DSC_2438

A fost, fără să exagerez, unul din cele mai plăcute momente pe care le-am trăit. E adevărat, am şi avut noroc, dar demersul acesta mi-a arătat că frumosul încă este preţuit, din inimă. Am toată admiraţia pentru aceste proiecte şi pentru iniţiatorii lor. Ele sunt cele care ne vor schimba, ne vor întoarce cu faţa spre artă, spre lumină.

Concurs între bloggeri

Nu am reuşit să mă sincronizez cu Ivan Patzaichin pe parcursul celor trei zile de festival, pentru a putea obţine semnătura sa pe tricoul de voluntar: când îl purtam nu se afla în zona în care ne desfăşuram activităţile şi invers. Concursul lansat de site-ul blogalinitiative.ro mi-a oferit, cu toate acestea, oportunitatea de a primi un tricou cu autograful său. Azi a ajuns la mine, iar modelul este foarte fain. 🙂

DSC_2434

Poate că unul din motivele pentru care Delta Dunării înfrumuseţează România este – indirect – chiar faptul că pe teritoriul ei s-a născut marele campion Ivan Patzaichin, cel care, împreună cu asociaţia sa, formează alţi campioni. Ceea ce face el pentru România, pentru a ne promova ţara împreună cu valorile şi tradiţiile sale, este un lucru extraordinar. Vă mulţumesc pentru premiu, dar şi pentru iniţiativele frumoase care sper că vor continua mult timp de acum încolo!

P.S. Articolul înscris la concurs poate fi găsit aici.

Rowmania Fest prin ochi de voluntar

Cu ocazia celei de-a patra ediţii a Rowmania Fest, desfăşurată la Tulcea, am putut consemna şi prima mea experienţă ca voluntar. Pe parcursul a două zile de festival, am trăit momente de oboseală, de amuzament şi, mai ales, de multă voie bună. Am reuşit să observ o mică parte din volumul uriaş de muncă depus pentru ca acest eveniment să capete viaţă şi am dat şi eu o mână de ajutor la realizarea acestui extenuant proces. Weekendul trecut, Tulcea a respirat un alt aer – cel al campionilor, indiferent de domeniu – şi a arătat asemenea unui adevărat oraş cosmopolit. A fost o experienţă binevenită, inedită şi foarte utilă. Cu siguranţă că voi participa şi anul viitor la activităţile de voluntariat şi, de ce nu, mă voi inscrie chiar şi la triatlon. 🙂

DSC_2076

DSC_2087

DSC_2088

DSC_2095

DSC_2168